August, exact în urmă cu 80 de ani.
Doi șefi de stat se întîlnesc la bordul navei Prințul de Wales, pe coasta de est a insulei Newfoundland. Era pentru prima oară cînd se vedeau, iar în urma întîlnirii avea să rezulte un document reprezentativ, deși fără valoare juridică, pentru istoria următoarelor decenii. Este vorba despre președintele american Franklin Delano Roosevelt și prim-ministrul britanic Winston Churchill. Și despre Carta Atlanticului din 1941.
Documentul a fost conceput inițial ca un simplu comunicat de presă în urma discuțiilor celor doi referitoare la principiile configurării lumii postbelice. Răsunetul mondial al Cartei Atlanticului l-a depășit cu mult pe cel al unui simplu document de presă, devenind definitoriu pentru gestionarea relațiilor internaționale prin scopurile și idealurile pe care le enunța. Indirect însă, pentru că președintele Roosevelt nu a vrut să includă un plan punctual. Churchill este cel care a propus Carta, dorindu-și o implicare cît mai fermă a Statelor Unite ale Americii în război, implicare care încă nu era posibilă (avea să fie curînd, după Pearl Harbor), în mare parte pe fondul reticenței opiniei publice. Președintele Roosevelt a acceptat întrucît dorea să evite angajarea Regatului Unit într-o politică de acorduri secrete care să prevadă împărțiri teritoriale ca în Primul Război Mondial. Nici o modificare teritorială nu trebuia făcută fără acordul liber exprimat al popoarelor interesate și fiecare popor trebuia să își aleagă liber forma de guvernare. Toate statele trebuiau să aibă acces la materii prime, deci comerț mondial liber, și trebuiau să colaboreze pe plan economic.
De altfel, Carta Atlanticului a fost inspirată de un discurs pe care FDR îl ținuse la începutul anului în care proclama cele patru libertăți: libertatea individuală, libertatea de gîndire și religioasă, freedom from want, adică libertatea în raport cu nevoile socio-economice, și freedom from fear, eliberarea de frică, adică protecția contra războiului.
După eliberarea de tirania nazistă era nevoie să se elaboreze un plan concret pentru garantarea securității internaționale. Principiile trecute în Carta Atlanticului, ratificată de 26 de state în ianuarie 1942, au stat la baza acestui plan postbelic, numit Organizația Națiunilor Unite.
Odată încheiat conflictul, din teoria din Cartă, oricît de bine suna ea, nu totul s-a transformat în practica de pe teren. C-așa-i în istorie. Uneori realitatea bate tratatele.
Dar, în sens larg, freedom from fear poate bate orice.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.
Foto: wikimedia commons
