Există întîmplări care dau culoare istoriei, o însuflețesc, îi (re)creează atmosfera și (ce bine!) există oameni care lasă scrise aceste întîmplări. Este cazul Piei Alimăneștianu, născută Brătianu, pe care o putem citi în cea mai recentă apariție din colecția „Istorie cu blazon“ de la Editura Corint, Prin Cetatea lui Bucur. Trecutul viu (ediție îngrijită de Monica Pillat).
Eu m-am oprit prin Cișmigiul interbelic, la niște lalele. De fapt, la toate florile.
Grădinarul Turcu, cel mai în vîrstă dintre îngrijitorii parcului pe atunci, ajunsese printr-o circumstanță a istoriei pe frontul de la Verdun în Primul Război Mondial. A stat destul de mult timp printre francezi, suficient cît să cunoască unele dintre principiile acestora. Un alt grădinar, pare-se unul faimos, din Paris i-a expus din filozofia lui legată de flori: O floare se naște, trăiește și moare ca orice ființă omenească. Pentru ce să le tăiem înainte de a fi murit, să se fi uscat?
Teoria grădinarului francez corespundea la fix și cu ce gîndea și simțea grădinarul nostru încă dinainte de a ajunge prin Franța. Turcu se necăjea tare cînd trebuia să taie florile înainte de a se fi veștejit. Șefii de la Casa Grădinilor îi porunceau de multe ori să taie din boboci, iar el încerca să fenteze cumva ordinul găsind tot felul de scuze.
Într-o zi a venit un nou șef, mai tînăr și de neclintit în decizii, domnul Marinescu. Ce trebuia tăiat, tăiat să fie. Ghinionul grădinarului Turcu, perioada coincidea și cu un episod mai nefericit pentru tufele de lalele din Cișmigiu, cînd acestea începeau să pălească, așa că i s-a cerut să le taie pe toate. Nu l-a lăsat sufletul să o facă și a doua zi a fost concediat, fără prea multe discuții. Sau floricele.
Peste vreo lună s-a întîlnit întîmplător cu domnul Marinescu în Cișmigiu. Grădinarul Turcu privea cu tristețe în jur, la plantele pe care le îngrijise atîta amar de vreme și îl mîhnea starea în care le vedea, neudate la timp și nesăpate. Nu a ratat ocazia de a-i semnala fostului șef contrastul cu imaginea grădinii de pe vremea cînd el o îngrijea. Domnul Marinescu i-a răspuns că din cauza încăpățînării l-a concediat.
Mă mir de ce te-a învățat francezul. Se poate să nu fi știut că o plantă slăbește dacă-i lași florile să se usuce pe tulpină?, a adăugat acesta. Apoi i-a întins mîna, i-a spus să mai lase din principiile franțuzești la o parte și să revină la slujbă. Grădinarul Turcu a acceptat.
O dilemă rămîne (ce bine!) în istorie: mai bine tai din flori înainte să se ofilească, în ideea de a le preveni sfîrșitul, sau dai o șansă fiecărui boboc în ideea de a încuraja un nou început?
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.
