Sîmbătă eram cam paradit. Puteam lejer să funcţionez ca o farmacie ambulantă, avînd la mine cam tot ce trebuie pentru a supravieţui unei molime serioase. În plus, luasem șase medicamente de dimineaţă, aşa, ca să nu mă înjure medicii prieteni, şi nişte plante, că doar trebuie să o mulţumesc şi pe maică-mea. Descîntece putea să îmi facă Lili la telefon, dar am zis să fiu un domn demnitar şi să nu mă dedau la superstiţii. Păstrez opţiunea pentru venirea la putere a fostului doctor Ponta, a dublului doctor Negoiţă şi a intelectualilor lui Oprea. În concluzie, eram bine, atingînd, ca să îl citez pe Gogu, „limita inferioară maximă“ pînă acum a nivelului de sănătate. Cum frățică este ministrul Sănătăţii, nici măcar nu aveam pe cine să înjur. Şefu-miu mai are un pic şi renunţă de tot la luxul dormitului şi îmi dă mari speranţe că eu arăt sănătos tun, aşa că nici pe el nu pot să dau vina. 

Logic, am decis să mă duc să fac fotbal şi matematică cu puştii din ghetou. Ajuns la şcoală, puştii (vreo 60) au început ţopăiala tradiţională în jurul meu şi al maşinii. Maşina a cărei uşă de la portbagaj și-a zis că nu mai rezistă apăsărilor repetate ale copiilor şi a decis să rămînă deschisă. M-am chinuit vreo 15 minute să o închid şi am ajuns la concluzia că mi-am ales bine cariera – e clar că nu am nici un fel de talent de mecanic. 

La un moment dat, după o discuţie scurtă despre puşcărie, droguri şi SIDA cu Ana, care, din păcate, are experienţă în toate domeniile menţionate şi pe care o ştiu de vreo opt ani, portbagajul a decis că vrea să colaboreze şi s-a închis. Bineînţeles, cu cheia de la maşină înăuntru. M-am uitat pe net şi am chemat un specialist care să îmi deschidă maşina. S-a chinuit omul vreo 30 de minute. Nu a mers. A mai venit încă un expert, de data aceasta recomandat de dealer-ul autorizat. Acelaşi succes. Am primit recomandarea să sparg geamul. Cu totul, ajungeam la costul unui sejur la mare, că doar Volkswagen România nu sînt fraieri şi fac cheile noi din haur, iar geamurile din cristal de Veneţia sau Narnia. Pînă la urmă, a venit un puşti din ghetou. Cu un șperaclu şi cîteva pensete. Mi-a deschis maşina în 15 minute. Nu a vrut să îmi ia bani. „Domnu’ Valeriu, mă bate Dumnezeu, cum adică să vă iau dumneavoastră bani? M-aţi îmbrăcat ani la rînd.“ Am decis să nu comentez despre deciziile lui Dumnezeu, dar am avut o revelaţie. Mi-am dat seama că am găsit o soluţie pe care o caut de mult şi am hotărît că o să investesc în puşti şi o să încerc să îl ajut să îşi deschidă o firmă care să deschidă uşile jeniilor ca mine. 

În ghetou sînt Domnu’ Valeriu. Am fost, pentru nouă luni de zile, domn demnitar prin Guvern. Am încercat să fac cît pot de mult pentru a face cît de mult bine se poate. Sîmbătă am înţeles însă că m-am uitat de multe ori la soluţii dintr-o direcţie proastă. Că sînt uşi care funcţionează nu cînd vreau eu, ci cînd vor ele. Că cei cu care lucrez s-ar putea să aibă talente pe care nu am încercat îndeajuns de mult să le descopăr. Părăsesc Guvernul pentru o poziţie foarte bună, în străinătate, poziţie cîştigată prin concurs. De acolo cred că voi putea să ajut mai eficient. Ar fi trebuit să mă fi dus de cîteva luni bune şi am aplicat înainte de a mă alătura Guvernului, cînd încă eram într-o poziție relativ similară, lucrînd pentru o organizaţie internaţională. 

Sînt multe motive pentru care ar fi fost bine să continui în minister. Oamenii senzaţionali cu care lucrez, un prim-ministru pe care l-aş lua oricînd acasă, posibilitatea de a schimba cîteva lucruri în mod fundamental şi cu un impact bun pentru cîteva sute de mii de oameni sau poate mai mulţi. Adrenalina schimbărilor permanente, posibilitatea de a întîlni oameni foarte deştepţi şi lucrurile neterminate m-au făcut să amîn decizia de a pleca. Eşecurile în a schimba mult mai multe, în special pe problema violenţei domestice şi a reformării aparatului administrativ, atitudinea de mi se rupe a cîtorva dintre cei mai decenţi oameni din interiorul ministerului, blocajele decizionale şi mîrlănismul biro-politicienilor din ministere ar fi putut, toate, să justifice lejer plecarea mea. Însă oboseala şi căderea fizică sînt motivele principale. 

Nu am nici un gînd să părăsesc puştii din Ferentari. Am cîteva planuri serioase de a pune umărul (nu pe Facebook) la crearea unor mecanisme pentru a avea, în cîțiva ani, un grup puternic de tehnicieni capabili să reformeze administraţia publică. Să ajut jurnalismul cinstit de investigaţie. Să păstrez şi să construiesc legăturile cu oamenii super pe care i-am cunoscut în lunile astea cît în nişte ani. 

Habar nu am dacă ceea ce am făcut cît timp am fost secretar de stat a fost sau nu folositor. Sînt îndeajuns de deştept încît să văd doar ceea ce îmi convine şi să pot să vomit o listă lungă de realizări măreţe care să îl facă pe Ponta să dea în aplopexie. Din fericire, am văzut îndeajuns de multe declaraţii pompoase la sfîrşit de mandat care mi s-au părut absolut penibile. În acest moment, mi se pare că slujba asta a fost cea mai grea şi cea mai ingrată şi că nu mi-aş dori în nici un caz o experienţă similară. Sigur, situaţia în care am ajuns în această poziţie a fost excepţională şi un Guvern cu cîţiva tehnocraţi pierduţi într-o administraţie anesteziată de generaţii după generaţii de politicieni catastrofali nu este o experienţă tipică. Pe de altă parte, Dacian e o minunăţie de om care e aproape imposibil de refuzat. 

Le-am spus puştilor din Ferentari că o să plec. M-au întrebat ce o să fac. Le-am spus, glumind, că nu o să mai fiu Domnu’ Valeriu şi că o să mă fac iexcelenţă în Strasbourg. Duminică, Elena m-a strigat „Domnu’ Iexcelenţă“. M-am bucurat că nu m-a strigat „Domnu’ Strasbourg“. I-am spus să mă strige „Domnu’ Valeriu“, că iexcelenţă e o înjurătură urîtă. A răsuflat uşurată, că nu-i plăcea nici ei. Şi eu am respirat la fel.