E vremea Centenarului, preajma lui 1 Decembrie și toată țara se pre-gătește. Centenar: e ceva, mai ales cînd mă gîndesc că, din acești 100 de ani, cum scrisese Florin Lăzărescu pe Facebook, vreo 40 și ceva sînt și ai mei. Suta asta impune respect, orice s-ar zice, și te obligă, pe tine ca nație, la oareșce manifestare a lui. O formă de fervoare.

Îmi povestește o colegă dintr-o altă școală un caz de fervoare. Cum se cuvine, orice școală de pe teritoriul patriei a făcut o ședință în care s-a stabilit un minim program pentru ziua respectivă. În ședința lor, după ce s-au discutat niște variante, părintele profesor de religie s a ridicat în picioare, și-a dat paltonul jos și, surpriză, în loc de sutană, ce-avea pe el? Pielea! Bine, să nu se înțeleagă greșit: avea o ie, pe sub sutană. Și-a zis că da, uite, el ar vrea ca toți profesorii, de 1 Decembrie, să poarte ie, că el de aia s-a dezbrăcat, ca să-l vadă toți în cămașa cu care s-a născut…

Scrollez pe Facebook, vorbesc cu un prieten, cu altul. Festivități, toate trase la indigo. Cîntat un „Treceți, batalioane române, Carpații“. Fluturat niște stegulețe. Jucat o „Hora Unirii“. Rostit un discurs despre datorie, trecutul istoric, momentul 1918, fără de care n-am fi ceea ce sîntem. Și ce sîntem, mă întreb? Asta sîntem, doar niște formalisme desuete, cu iz folcloric, arhaic, vetust?

Văd, apoi, clipul oficial de prezentare a României la sărbătoarea Centenarului. E numai bun, dacă ți-ai pierdut vocabularul cu expresii frumoase, luați de-aici, parcă ar zice Guvernul, ca să recuperați măreția simțirilor. Toate clișeele la un loc, mai rar așa clipă astrală. Culminînd cu simbolul „nemuritorului Dracula“. Mă ia fervoarea. Sau să fie frisoanele?

De altă parte, undeva, se dau în piață, după parade, cîrnați, fasole, varză, mititei, sarmale, mă rog, chestii pentru foale. Gratis. Lumea se îmbulzește, e fericită. Altă fervoare. Cineva comentează pe Facebook, observînd că e de fapt o imensă tristețe în acest impuls. Și e exact așa. Tristețea oamenilor săraci sau fără demnitate, care se bucură pentru o fasole gratuită, pe care o asezonează cu artificii și o paradă militară.

Un amic postează pe Facebook: „Am asistat ieri din greșeală la dezvelirea unei statui în centru. Era plin de cetățeni în negru, dar cel mai mult mi-a plăcut că cineva ne informa la portavoce: «Din partea Consiliului Local, o coroană de flori!», «Din partea Consiliului Județean, o coroană!» ș.a.m.d., ceea ce a înviorat radical atmosfera, că parcă se anunța darul la nuntă.“ L-am certat pentru că nu a stat pînă la sfîrșit, să ne poată spune toate instituțiile care au dat de la ele coroane.

Postez și eu, pe Facebook, că n-am fost la paradă, că n-am deschis televizorul. Am muncit. Am termene, chestii de scris, dacă mă gîndesc bine, pentru țara asta și copiii ei le scriu. Da, și pentru a-mi asigura un trai mai bun. Am scris tocmai de 1 Decembrie despre lucruri banale, poate. Despre un ursuleț, despre libertate, despre orașul Sibiu, despre chestii tehnice, narațiune, narator, autor și altele. Am răsfoit jurnale de călătorie, cartea recentă despre Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea a lui Mircea Anghelescu. Am fost o oră și jumătate la sală, m-am bucurat de dușul și de sauna de după, senzația aia, știți ce spun, de bine absolut. M-am bucurat de libertate, așa mică cum se vede din această descriere. N-am ieșit la paradă, n-am deschis televizorul, n-am fost la Alba Iulia, pe care o iubesc, pentru că am rude în Miceștiul lipit de ea, iar tata e moț din Certeje, vîrful Apusenilor. Se cheamă că nu sînt patriot? Ai pierdut multe, îmi răspunde o amică pe Facebook: „Un tanc s-a stricat și le-a blocat pe celelalte, iar avioanelor americane F16 le-a înghetat apa în kerosen, deci nu au zburat. Ce poate să fie mai românesc, mai aniversar și mai diferit de boii ăia din lumea civilizată? Și muuuulte faze mișto cu Veo! Înfășurată în drapel! Da!“ Citesc, rîd împreună cu alții, în bula asta înșelătoare. Tot nu pornesc televizorul. Îmi pun un whisky, apoi ies la un party unde întîlnesc foarte pe scurt oameni pe care n-am mai avut timp de multă vreme să-i văd. Oare nu-s patriot? Oare aș muri pentru țară, dacă ar fi să merg la război?

Și eu ce-am făcut la școală pentru a sărbători? – mă întreb. La urma urmei, sînt profesor de română. Am ieșit cumva din tiparele acestui festivism îndesat în el însuși? N-am făcut, ce-i drept, mare lucru nici eu. Le-am citit copiilor o proză scurtă, a Simonei Antonescu, despre un copil din Blaj, care scrie pe coada avionului care traversase Carpații, dinspre Regat, că o iubește pe Silvia. Mi-am pus o cușmă de miel pe cap, din costumul popular al unui elev, și mi-am făcut un selfie, pe care mi l-am pus la profil, fotografie temporară. Am discutat cu ei un text al lui Deniz Otay, Particule elementare. Dorința de a pleca din România, căutarea unui dincolo, în care să scapi de „o lipsă la nivel colectiv – de binecunoscuta tînguire românească, avînd ca subiect sistemul de învățămînt învechit, pe cel de sănătate precar, corupția, lipsa banilor, lipsa de toleranță, o insuficientă atenție pentru dimensiunea emoțională, insuficient interes la nivel larg pentru artă“. Și concluzia atît de urbană și de empatică, scrisă într un limbaj al imaginarului actual, în care Deniz decide de ce rămîne și de ce iubește România: „Deci asta îmi place aici cel mai mult, intimitatea și apropierea obligatorii, ca la techno, unde te crezi singur, dar în fapt, niciodată nu ești.“ Au rămas cu ochii larg deschiși. Mi-a zis unul dintre cei mai rebeli, dar și dintre cei mai intuitivi elevi, Călin: dom’ profesor, îi fain, că nu-i deloc în clișee, în limbaj de lemn. Au scris și ei apoi, ce le place în România, de ce nu ar vrea să plece de aici. Nu toți au reușit să iasă din clișee. Nu toți vor reuși, probabil, vreodată. Dar sper că cei mai mulți, cînd vor fi adulți, nu vor tînji după farfuria gratuită cu fasole și că, la sărbătorirea a 150 de ani, își vor aduce aminte de Deniz Otay și de mine, care m am prostit cu cușma de miel.

Ce-mi pare rău? Că n-am cumpărat, de exemplu, vreo 500 de baloane, roșii, galbene, albastre, pe care să le umflăm cu heliu și să le eliberăm, chiuind, spre cer. Sau să construim, în curte, o bancă de lemn. Sau să scriem un lung poem colectiv, total haotic, să-i zicem „Centenar forever“ și să-l publicăm în revista liceului. Așa, niște lucruri inutile, care să însemne mai mult decît niște discursuri și un cîntec jumulit de unele note, de unele cuvinte. Și mai am o restanță, pe care însă, la vremea apariției acestui articol, o voi fi rezolvat: să le citesc tuturor elevilor mei Proclamația de la Alba Iulia. Căci acolo se vorbește, nu-i așa, despre „deplină libertate“, despre „egală îndreptățire“, despre „aceleași drepturi și avantagii, care sînt legiferate în cele mai avansate state“. E păcat să nu audă, și ei, de ele. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.