Privesc o fotografie de arhivă care o înfățișează pe jucătoarea de tenis Charlotte Cooper Sterry, prima campioană olimpică la tenis din istorie, purtînd o cămașă cu guler cu revere (cum altfel?) și o fustă lungă, strînsă în talie de o curea cu o cataramă-bijuterie supradimensionată. Și mi-o imaginez cum juca echipată astfel.

Apare domnul Pierre de Coubertin, unul dintre inițiatorii Jocurilor Olimpice moderne, și spune că o Olimpiadă cu femei ar fi inaplicabilă, neinteresantă, inestetică și neadecvată.

Primele Jocuri Olimpice de Vară moderne au avut loc la Atena în 1896 și au descurajat participarea femeilor la competiție – femeile trebuiau să își păstreze farmecul lor feminin, nu să se implice în activități bărbătești, ar fi fost justificarea oficială. Așa o fi? Nu cred. Farmecul feminin și sportul pot merge împreună de minune. Ceea ce istoria avea să demonstreze și continuă să o facă.

Treptat, femeilor li s-a permis participarea la Olimpiadă la probe precum tenisul, golful, patinajul și înotul, dar atitudinile de genul celor inspirate de comentariul lui Pierre de Coubertin, președinte al Comitetului Internațional Olimpic, erau încă dominante. Așa că, pentru a-și croi un drum mai bun spre Jocurile Olimpice, un grup de femei, condus de Alice Milliat, a înființat Federația Internațională de Sport a Femeilor, în 1921. În același an, la Monte Carlo, s-a desfășurat primul turneu sportiv internațional feminin din istorie. Doamnelor li s-a refuzat colaborarea cu Comitetul Internațional Olimpic, ba mai mult, forul sportiv le-a cerut să nu folosească titulatura de olimpiadă în competițiile pe care urmau să le organizeze. Au ales varianta Jocurile Mondiale pentru Femei, iar prima ediție a avut loc în 1922, la Paris. Competiția s-a ținut o dată la patru ani în perioada 1922-1934 și a contribuit indirect, dar semnificativ, la accesul (neîngrădit) al femeilor la Jocurile Olimpice de peste ani.

Deja din 1928, cînd Pierre de Coubertin nu mai conducea Comitetul Internațional Olimpic, ponderea femeilor în cadrul competițiilor sportive de la Jocurile Olimpice a început să crească, ajungînd cam la zece la sută din totalul participanților.

Femeile au avut, însă, o cursă grea și lungă de parcurs în continuare, pînă cînd prejudecățile cu privire la includerea lor în Olimpiadă să dispară; firește, povestea s-a derulat concomitent cu schimbarea statutului femeii în societate.

Asta îmi amintește de o vorbă cunoscută, care spune că viața nu este un sprint, ci un maraton.

La fel ca istoria.

Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.

Foto: Charlotte Cooper Sterry (wikimedia commons)