Europa reală
E cunoscută observația lui Henri Poincaré, citată undeva și de Mircea Eliade în susținerea ideii că perspectiva creează fenomenul: „Un naturalist care n-ar fi studiat elefantul decît la microscop ar putea oare socoti că posedă o cunoaștere suficientă a acestui animal?”. Se poate oricînd extrapola legitim: cineva care studiază atent mecanismele și instituțiile Uniunii Europene ar putea socoti că posedă o cunoaștere suficientă a Europei?
Experiențele tragice pun totul în altă perspectivă. Asta se întîmplă rar, pentru că experiențele tragice, de fapt, sînt două: pentru indivizi, moartea, și pentru comunități, războiul. Nu ne apropiem de moarte în fiecare zi (de fapt, avem impresia că ne tot îndepărtăm de ea și întîlnirea cu ea e mereu bruscă, neașteptată), după cum generații întregi, deja, nu mai știu ce e războiul. Și totuși, forța unor asemenea repuneri în perspectivă ale celor ale vieții prin experiența tragică e atît de mare, iar sentimentul că acesta e adevărul e atît de puternic că te îngenunchează și-ți aduc lacrimi în ochi. Lacrimi de durere sau, mai degrabă, de regret; regret că n-ai știut, că ai știut și ai uitat, că ai uitat și n-ar fi trebuit să uiți...
Toți Părinții creștini ne învață asta: pune orice faci, zi de zi și ceas de ceas, în perspectiva morții, căci doar așa înțelegi adevărata valoare a lucrurilor și doar așa poți intui adevărul vieții. Ah, da, Europa creștină s-a slăbănogit, ești mai convingător dacă citezi ceva din Europa păgînă. Să-i citim, atunci, pe stoici. Uitați-vă la Marc Aureliu, împăratul predispus la tristețe – aș putea umple zece pagini cu gîndurile lui despre cît de înțelept este să gîndești totul în perspectiva morții. Și Marc Aureliu făcea războaie teribile. Se spune că era chiar bun la făcut războaie.
De cînd a început războiul din Ucraina absorb știrile, mă îmbib cu știri, nu mai vreau altceva decît știri – știri militare, știri de pe front. Nu mai pot consuma eseuri istorice explicative și nu mai pot consuma „scenariile” de ieșire din criză (chestii deștepte de genul ori îl omoară cineva pe Putin, ori ne omoară el pe noi – mulțumesc că-mi spuneți, nu m-aș fi gîndit). Nu mai pot consuma nici măcar declarațiile politice ale personajelor relevante, nicicum interviuri cu politicieni. Am impresia că toate acestea sînt vorbe uscate. Viața, acum, e pe front. Și în spatele lui, unde umanitatea încă rezistă prin solidaritate și ajutor pentru refugiați. Doar despre front vreau să știu! Cred că totul se va termina într-un mod de nimeni știut acum, imposibil de anticipat, așa că nu pierd vremea ascultînd „scenarii”.
Însă, dacă știu ceva cu siguranță este că noi, europenii, ne vom schimba profund perspectivele asupra Europei. Războiul pune în altă perspectivă Europa și europenitatea. Cred că azi, acum, deja ceea ce înseamnă să fii european este diferit de ceea ce însemna acum o lună, iar ceea ce însemna europenism/europenitate acum o lună va fi foarte diferit de ceea ce va însemna la sfîrșitul acestui episod oribil. Iar consecințele vor fi puternice în Uniunea Europeană, care este acum forțată de această repunere în perspectivă a Europei să devină repejor altceva. De pildă, acum o lună de zile, Marea Britanie era în afara Europei, iar Polonia era pusă la colț pentru că are nu știu ce comisie în cadrul Curții Supreme care judecă abaterile disciplinare ale judecătorilor în loc să aibă un alt fel de comisie în altă parte, care să funcționeze altfel. Profesorul cel mai exigent de Europa era Germania. În zilele premergătoare războiului și în prima zi de război, ministrul de Externe german încă anunța că decuplarea băncilor rusești de la SWIFT nu e o idee bună pentru că există și ONG-uri cu conturi în băncile acelea și ce-o să se întîmple cu ele, și există și studenți care-și primesc bursele în conturi din acele bănci și ei ce-o să facă? Evident, Germania era grijulie cu studenții și cu ONG-urile, și era complet dezinteresată de banii imenși pe care ea însăși îi plătește Rusiei pentru gazul cu care stă la căldurică și care bani trebuie să curgă în continuare spre Rusia prin bănci pentru ca pe sens contrar să continue să vină gazul. În treacăt fie spus, și azi gazul rusesc curge spre Europa pe aceleași conducte ca acum o lună, și azi Europa plătește banii pe gazele acelea în aceleași bănci rusești care sînt exact acelea exceptate de la excluderea din SWIFT. Dar să revenim. Exact în acele zile de început de coșmar, Polonia sfida Rusia arătînd că este prima țară din UE care nu se teme de Putin. Într-o înregistrare menită să înfricoșeze pe toată lumea, autocratul de la Kremlin avertiza că intră în Ucraina ca să „demilitarizeze și să denazifice”, și să ferească Dumnezeu pe cel care va ajuta Ucraina, c-o să vadă ce n-a văzut. În 24 de ore, Polonia trimitea primul convoi cu arme și muniție pentru ucraineni, fotografiile camioanelor fiind puse pe site-ul Președinției poloneze. De a doua zi, una după alta, țările europene au început să anunțe că vor trimite arme și muniție rezistenței ucrainene. Lecție simplă, pe care mult încercatul popor polonez o știe: ca să învingi un adversar, în primul rînd trebuie să-ți învingi frica de el. Acum, revin la punerea în perspectivă: cine e mai european, Polonia cu secția ei discutabilă care judecă anapoda disciplina judecătorilor, dar stă ca prim gardian al continentului cînd Rusia atacă, sau Germania care o fi avînd secția potrivită de judecare a abaterilor disciplinare ale judecătorilor, dar a balansat între egoism energetic și teamă îmbuibată cînd Rusia ataca Ucraina pentru a veni la atitudinea potrivită doar după ce a rămas într-o jenantă izolare? Și cine apare mai european între Marea Britanie, poate cel mai curajos oponent al Rusiei putiniste din toată lumea, dar ieșită din UE ca urmare a unui referendum pe care noi toți îl regretăm, și Italia care nu știa nici ea cum să menajeze mai bine relațiile cu gazele lui Putin, altfel campioană la integrare? Dar între admirabil de curajoasele țări baltice – uitați-vă la noi, cum ne-am pitit în pluton, și la ei, cum au ținut sus steagul Europei indiferent cît de urît îi privea de peste gard Putin – și ifosele Ungariei aflată realmente la un pas de trădare, cine pare mai european?
Nu în ultimul rînd, (re)punerea în perspectivă a Europei ca realitate culturală ce a rodit politic va însemna o redefinire a valorilor ei fundamentale. Atașamentul la Europa se va măsura altfel decît prin numărul steagurilor-curcubeu arborate, procedurile de scos judecătorii la pensie sau numărul de trotinete publice. Deodată, chestiuni care ni se păreau importante se vor vedea în adevărata lor dimensiune – nici chiar nimicuri, dar nici gaură-n cer. Nu spun că o atare repunere în perspectivă rezolvă problemele mari, reale ale Europei. Chestiunea poluării și a energiei, chestiunea statului de drept sau cea a eliminării rasismului rămîn nerezolvate. Dar va lipsi elanul utecist-maoist cu care începuseră să fie abordate în ultimii ani, ceea ce mă îndeamnă să cred că s-ar putea face pași eficienți pentru rezolvarea lor. În orice caz, vor trebui puși în fruntea Europei oameni care chiar au dovedit că sînt gata să se sacrifice fără să clipească pentru ea. Restul pot foarte bine să-și gestioneze prosperitatea și carierele politice în planul doi.
