Poate sînt eu prea sensibil la acest subiect sau, poate, încercarea COVID-19 ne-a pus tuturor pe ochi lentile în diferite feluri deformatoare, dar vreau să scriu ce observ: de cînd a început pandemia, neînțelegerile dintre statul român, mai precis dintre grupul politic care exprimă acum statul român, și Biserica Ortodoxă Română s-au acutizat. Nu cred că trebuie să fii cine știe ce insider ca să simți antipatia pe care actuala conducere politică a statului nostru o arată capilor Bisericii Ortodoxe și, tind să cred, ortodoxiei înseși. Precizez imediat, sentimentul lor advers nu se extinde asupra credincioșilor! De ei este, mereu și mereu, nevoie la vot.
Mai toți prietenii care-mi împărtășesc opinia explică această ostilitate prin luteranismul președintelui Iohannis. Se știe că, în spectrul bisericilor creștine, luteranii sînt printre cei mai „progresiști”, iar ortodocșii printre cei mai „conservatori”. Poate o fi și asta. Dar eu nu cred că răceala pe care o are acum statul român față de Biserica majoritară se explică prin concurența religioasă sau, mai abitir, prin poziționări confesional-intelectuale în raport cu modernitatea. Totuși, președintele Iohannis și băieții lui sînt simpluți sub aspect intelectual; nu cred că atitudinile lor politice și deciziile lor administrative sînt rodul unor lecturi din Gustaf Wingren sau Gerhard Ebeling. Ca 99% din români, președintele Iohannis & co. cred ceva despre lume și viață pentru că așa cred ei și gata – nu căutați cine știe ce elaborări acolo unde nu e cazul!
Alții explică distanțarea cam arogantă a statului față de Biserică din dorința acestei puteri politice de a face exact invers decît a făcut precedenta: după ce PSD a copleșit Biserica cu îmbrățișări darnice de era s-o sufoce, PNL a decis, tactic, că e mai utilă o atitudine rezervată. Nu pupă PNL unde a pupat PSD. Nu cred nici în această explicație, pentru că PNL nu are un program clar de a marca diferența față de PSD, ci un program clar de a cîștiga alegerile – la nevoie cu pesediști sadea pe propriile liste. Dacă PNL nu se dă înapoi să adopte pesediști cu bune performanțe electorale, de ce ar renunța la obiceiuri electorale pesediste, dacă le-ar considera la fel de utile? Ei bine, și aici am ajuns la ceea ce cred eu: „Dacă le-ar considera la fel de utile”. Chestia e că nu le mai consideră.
Începînd cu referendumul zis „pentru familie” din 2018, poate puțin înainte, dar în orice caz și din toate consultările electorale de după referendum, clasa politică românească a înțeles că Biserica Ortodoxă nu este un vehicul de tracțiune electorală sau, ca să nu se spulbere chiar de tot o mare iluzie, nu are tracțiunea electorală bănuită. De la Revoluție încoace, politicienii români au crezut că, dacă sînt „bine” cu Biserica, au unele avantaje electorale. Astfel, ei au arătat multă bunăvoință și multă susținere Bisericii ca să-i cîștige prietenia. Vă mărturisesc că întotdeauna m-a amuzat seriozitatea aproape temătoare cu care politicienii încercau să intre în grațiile preoților, protopopilor sau episcopilor, convinși că pot beneficia electoral de pe urma acestei „prietenii”. Convingerea politicienilor că preoții și episcopii mișcă mase electorale după cum vor m-a înveselit mereu. Ea face pereche cu o altă convingere: că opțiunile electorale ale credincioșilor țin cont de cît de generoși sînt politicienii cu Biserica. De fapt, politicianul român află acum ceva ce ar fi trebuit să știe de la bun început dacă ar fi fost cît de cît informat cu privire la specificul social al ortodoxiei, la rostul Bisericii pe lume, la istoria noastră religioasă. Românii sînt credincioși, desigur. Mulți dintre ei sînt chiar bisericoși. Dar ei înțeleg rostul Bisericii în lume cu mult mai profund decît politicienii care fac curte (în toate sensurile!) clerului mărunt sau înalt.
Biserica Ortodoxă nu are o exprimare politică: nu poate, nu știe și, cred din ce în ce mai mult, nici nu trebuie să o aibă. Creștinismul vine în lume doar prin Biserica lui Christos, desigur, dar Biserica nu epuizează nici pe departe lumea. Ea e legătura Cerului cu Pămîntului, dar nu e nici tot Pămîntul, după cum nu e nici însuși Cerul. Credincioșii simt bine, simt corect, că una e Biserica și alta e politica. Credincioșii simt bine, simt corect, că rostul preotului nu e acela de ghid electoral și că, dacă vreun preot își arogă acest rol, el e mai degrabă o ispită decît o călăuză dreaptă. Doar că politicienii, din nu știu ce motive, nu știau asta. Pentru ei, să stea în văzul lumii de-a dreapta cîte unui ierarh era un obiectiv strategic în sine, o parte extrem de utilă (în mintea lor!) a campaniei electorale. Doar că, în mintea alegătorului credincios și la biserică mergător, nu era deloc așa.
În democrație, politica este un acid care dizolvă solidarități, o sămînță de discordie, un eficient generator de ură. Biserica nu doar că trebuie să se țină departe, dar chiar trebuie să combată așa ceva. În vremuri de demult, deloc democratice, precum a fost epoca bizantină, Biserica Ortodoxă putea face politică, în sensul în care se plasa într-o relație profundă cu împăratul. Într-o lume integral creștină, bazilica și bazileul e firesc să fie împreună. Într-o lume plurală, democratică va să zică, într-o lume în care politica separă și nu mai este una singură, Biserica majoritară trebuie să ia distanță de practica politică.
Fără îndoială, Biserica Ortodoxă este și trebuie să rămînă legată de statul român. Este nu doar o relație istorică, este o relație în care ambele părți își datorează loialitate. Însă statul devine tot mai mult prizonierul politicii, evoluție ce pare firească în democrațiile de azi. Astfel, ceea ce pretinde statul de la Biserică nu mai este susținerea cîte unui interes național sau, în fine, public, ci este tot mai mult conformarea la o ideologie împărtășită de o majoritate parlamentară. Or, la asta Biserica nu poate răspunde pozitiv, căci crezul ei este deasupra oricărei ideologii, iar niciodată o ideologie în sens politic nu va putea deveni doctrină pentru Biserica lui Christos. De aceea, o Biserică ce face concesii de profesiune unei puteri politice decade la stadiul unui biet ONG cu activiști guralivi.
La fel de adevărat este că statul democratic, cît ar fi el de politizat, are obsesia uniformizării. Toți, indiferent cine sînt, trebuie să respecte aceleași reguli. Pare corect, pare democratic. Dar nu este așa! Democrația, dacă e sinonimă libertății, atunci trebuie să fie un sistem care recunoaște specificul și-l protejează. Într-o democrație sofisticată, precum cele din Occidentul vremii noastre, „toți sînt egali în fața legii” nu înseamnă deloc că tuturor li se aplică aceeași, unică, lege indiferent cine și cum sînt. Înseamnă că pentru fiecare situație specifică ai legea potrivită și că, practic, nu există subiect sau domeniu nereglementat. „Toți egali în fața legii” înseamnă că există legea (nu aceeași lege, ci legea potrivită fiecăruia) care se aplică întotdeauna. Înseamnă că avem aceleași valori, dar că ajungem la ele pe căi ce țin cont de particularitățile fiecărui grup, fiecărei comunități.
De pildă, într-un fel se declină libertatea de conștiință pentru un credincios care frecventeză cu ardoare biserica sa, care-și construiește viața după credința lui și altfel pentru un ateu anticlerical, care militează pentru o lume nereligioasă. Avem aceeași valoare, aceeași libertate, dar e evident că e nevoie de reguli diferite pentru unul și pentru celălalt, astfel încît amîndoi să simtă că își exercită libertatea de conștiință. Admit, echilibrul acesta se găsește greu. Poate de aceea oamenii au și încetat să-l mai caute. E mai ușor, cum spun, să impui uniform, să dai o lege procustiană, care-i aduce pe toți la aceeași „dimensiune”. Dar ca să iei legal și administrativ deciziile cele mai bune întru libertate și democrație trebuie să cunoști acest specific. Or, impresia mea este că politicianul român actual, fie el progresist sau conservator, nu cunoaște aproape deloc instituția, tradiția și spiritul Bisericii Ortodoxe Române, după cum înțelege anapoda democrația însăși. Astfel fiind, într-o privință dumirit și în alta ignorant, statul nostru actual sfidează Biserica Ortodoxă.
