…iar povestea începe simplu, ca toate poveștile. Cu ocazia ultimei vizite în România, mi-am cumpărat un telefon mobil pentru cartela românească. Mă așteptam ca trimiterea unui text în limba română să fie mai lesnicioasă. În realitate, s-a dovedit un coșmar, „mulțumită” unui sistem de autocorecție mai agresiv decît un SS Obersturmbannführer. Voiam să tastez „rogu-te”, telefonul știa mai bine: de fapt, vrusesem să scriu „rîgîie”, așa că-mi corecta, fără să mai întrebe, cuvîntul. Era un telefon nemilos: corecta cu furie, în stînga și-n dreapta, fiece cuvințel pe care îndrăzneam să-l scriu și care, din motive obscure, nu corespundea „programului”. Era un telefon inteligent. Smart. Un lucru e sigur: departe de a mă ajuta, sistemul de autocorecție mă obliga să rescriu de cîteva ori același cuvînt pînă reușeam cumva să înșel vigilența Obersturmbannführer-ului însărcinat cu paza limbii române. Nu mă-nțelegeți greșit. Și telefoanele americane au aceste sisteme de autocorecție, dar parcă nu-s nici pe departe într-atît de agresive. Se lasă mai ușor „păcălite”. De ce? Habar n-am! Sînt alții mai pricepuți ca mine la inteligența artificială. Eu am rămas înțepenit la astălaltă, de modă veche, naturală.

Inteligența artificială, însă, e mai generoasă decît Maica Tereza cînd vine vorba de-a sări în ajutorul celor neputincioși în a ține pasul cu noile-i descoperiri, și mai nepăsătoare față de propriile-ți dorințe retrograde decît Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi!”. Am avut de la bun început instalat pe laptop un asistent personal, Cortana. Sau asistentă, că are voce de femeie, cînd vorbește. Să fie vorba de sexism pînă și în inteligența artificială? Pentru că, în afară de Cortana, am mai auzit de Alexa și de Siri. N-am auzit nici de Ion, nici de Marin, ori de vreun alt asistent personal cu o voce baritonală, de valet din Downton Abbey. Hmm! Iată o scăpare ce se cuvine urgent rezolvată, chiar dacă sexul asistenților personali e doar un construct social (sau al plăcii de memorie).

Fie cum o fi, după ce, cîteva zile de la achiziționarea laptop-ului, Cortana și-a oferit serviciile și s-a văzut ignorată, s-a îmbufnat și m-a lăsat în plata Domnului. Asta pînă acum vreo două luni, cînd a revenit la viață, pe ușa din dos. Mai exact, prin e-mail-ul de la școală. De cîteva săptămîni, în fiece dimineață în care-mi deschid e-mail-ul, Cortana mă întîmpină cu cîte un mesaj motivațional: „E o săptămînă nou-nouță, Alin!” sau „Se apropie week-end-ul, Alin!” și îmi reamintește, ușurel dojenitor, angajamentele luate, pe baza e-mail-urilor din ultimele zile. „Ai promis că îi vei trimite lui X un articol acum două zile. L-ai trimis?” Trec cu vederea faptul că asistenta mea personală se trage de brăcinari cu mine, tutuindu-mă, de parc-am fi copilărit împreună la Brad. Personal, asta nu mă deranjează, dar cunosc alți oameni cu naturelul mai simțitor și mă-ntreb de cîtă inteligență, artificială sau nu, e nevoie pentru a-ți da seama pe cine poți tutui și pe cine nu. Mă irită, însă, că îmi citește e-mail-urile – atît cele trimise, cît și cele primite – fără să-mi fi cerut permisiunea și fără să i-o fi acordat. Ba își mai dă și cu părerea. Îmi trimite grafice „analitice”, în care îmi arată cît timp am fost dispus să mă concentrez, cît timp am colaborat cu alții, și mă întreabă dacă nu am nevoie de mai mult timp de concentrare (focus), ba-mi sugerează și intervale orare! Habar n-am cum decide Cortana cît timp m-am concentrat și cu ce folos, știu însă cu siguranță că estimările ei se potrivesc ca nuca-n perete. Mă mănîncă limba să-i spun „Cortana, ne ultra crepidam” („nu mai sus de sandală!”), dar pe de-o parte mă îndoiesc c-ar prinde referința, iar pe de alta, că s-ar pricepe măcar la sandale.

Cam tot de-atunci am mai constatat un fenomen, pe același e-mail. (Să fiu cinstit, nu știu dacă să dau vina pe Cortana sau nu.) E-mail-ul începe să-mi sugereze cum să scriu! Mai exact, are grijă să-mi sublinieze în albastru expresiile pe care le consideră prea… elaborate. De ce să scriu, bunăoară, „mi s-a luminat fața cînd te-am văzut” sau „îmi cîntă inima”, cînd, mi se sugerează, pot spune, mai simplu și mai scurt, „m-am bucurat”. Economia de cuvinte, mi se sugerează, e mai eficientă. Nu știu de ce William Saroyan a scris „Într-o zi din după-amiaza lumii, mohoreala morții se va pogorî în tine, iar cînd te vei ridica să umbli, vei fi mohorît ca moartea, dar, dacă ești norocos…“ etc. Cîtă risipă de cuvinte! Putea foarte bine să scrie „Cînd vei simți că îmbătrînești, te vei întrista (nu „mohorî” sau „posomorî”, pentru că nimeni nu mai are nevoie de arhaisme) la amintirea morții…“ etc. Scurt și la obiect. Romeo și Julieta? Un băiat iubea o fată, familiile se dușmăneau și s-au opus căsătoriei, tinerii au murit. The End.

Rîd eu, dar nu e rîsul meu. Asaltul inteligenței artificiale asupra inteligenței „pe stil vechi” se intensifică de la o zi la alta și oameni altminteri inteligenți (sic!) se comportă precum broaștele puse la fiert pe nesimțite, așteptîndu-și, cuminți, sfîrșitul. Ceasurile inteligente de la mînă le spun cînd să doarmă, cînd și cît să umble, cît și ce să mănînce. În adolescență, cînd le spuneau părinții ce să mănînce sau cînd să meargă la culcare, oamenii se revoltau. Acum nu se mai. Acum se vîră de bunăvoie și nesiliți de nimeni sub papucul inteligenței artificiale, pentru că ea – nu-i așa? – știe mai bine, că e artificială, științifică și n-are slăbiciuni omenești, cum aveau mama și tata. E precum Leviatanul lui Hobbes – o construcție artificială fără de cusur. Cum să nu i te supui? A te revolta împotriva ei echivalează, spunea Hobbes, cu a te revolta împotriva ta însuți, pentru că ești deopotrivă creatorul și subiectul ei.

Să ne-nțelegem: nu mă refer aci la felul în care ne sînt băgate pe gît reclamele, după ce căutăm ceva pe Internet sau doar vorbim în casă despre un subiect. (Mi s-a întîmplat să primesc pe telefon sugestii cu muzică de nuntă românească pe YouTube după ce vorbisem – în casă, nu la telefon! – despre posibila nuntă în România a fiicei mele!) Nu mă refer nici la cît de inteligentă poate deveni inteligența artificială fie și într-un scenariu ideal. A făcut-o binișor Erik Larson, într-o carte recent publicată, Mitul inteligenței artificiale. Mie mi-e că inteligența artificială va deveni tot mai inteligentă pe măsură ce noi vom deveni tot mai proști. Mai proști decît telefoanele sau ceasurile, dar, spre deosebire de ele, beneficiind de dreptul ereditar la vot.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019)