Se poate spune că urmăresc cu oarecare regularitate știrile sportive. Uneori urmăresc și competiții. Sportul, ca atare, însă nu mă pasionează. Nu am mai mers pe un stadion sau într-o sală de sport să văd un meci de mulți ani – un bun prieten m-a dus acum vreo patru ani la un meci de polo, iar pînă atunci nu mai văzusem o competiție sportivă pe viu de aproape trei decenii. Însă urmăresc presa sportivă. Așa, de la mare distanță, îi simpatizez pe unii sportivi (Simona Halep, Cristina Neagu, Ianis Hagi); mă bucur cînd citesc că înving și mă cam „oftic“ cînd citesc că pierd. La televizor mă uit uneori la meciuri de fotbal, dar numai în fazele finale ale Champions League. Aproape niciodată nu mă uit la fotbal românesc, nici chiar cînd joacă Naționala: e de-ajuns să citesc ziarele și îmi dau seama că fotbalul de la noi e mult mai interesant cînd e povestit și comentat decît cînd e jucat. Am o slăbiciune anume doar pentru baschetul profesionist american. Poate pentru că am jucat baschet cînd eram puști sau poate pentru că-mi place enorm America, sau poate pentru amîndouă. De vreo 20 de ani urmăresc regulat știrile și, cînd pot, secvențe din baschetul profesionist american. De cîte ori ajung în America, fac tot posibilul să merg într-o sală să văd un meci NBA. În rest, sportul sau, mai bine spus, sporturile nu mă interesează foarte tare. În schimb, sînt extrem de interesat de fenomenul uman sportiv, mai precis de acele exemplare ale speciei noastre care au un impuls competitiv neobișnuit. Mă fascinează performanța fizică în sine – oamenii care aleargă mai repede decît oricare alții, care sar mai sus decît oricare alții, care au darul unei coordonări ieșite din comun a ochiului cu creierul și mușchii, care au o foarte înaltă „inteligență cinetică“, cei care au o îndemînare anume cu totul extraordinară, care sînt fizic și mental mai puternici decît noi, ceilalți. Pe scurt, poate că sună ciudat, dar sportul nu mă pasionează, însă mă interesează mult sportivii. În fine, nu mă laud, nici nu-mi fac autocritica – fac aceste precizări doar ca să înțelegeți mai bine din ce postură scriu rîndurile care urmează. Și care nu sînt nici mai mult, nici mai puțin decît o observație.

De foarte mulți ani, am băgat de seamă că jurnalismul sportiv de la noi devine un fel de raport contabil servit anume pentru a stîrni pasiuni în sufletele consumatorilor. Voi vorbi imediat și despre ce fel de pasiuni, dar mai înainte să fiu mai clar cu privire la observația mea. Iau, de pildă, ultimele două evenimente sportive mai importante ale sfîrșitului săptămînii trecute: meciul de fotbal CFR Cluj – Sevilla și finala turneului de tenis feminin de la Dubai, cîștigată de Simona Halep. În ambele cazuri, jurnaliștii sportivi români au subliniat, cît de gros au putut, chestiuni financiare: cît valorează lotul celor două echipe, sume de transfer și salarii în cazul meciului de fotbal, cîți bani cîștigă Simona Halep dacă învinge și cîți bani a cîștigat deja ajungînd în finală. Aceste informații sînt repetate cît se poate de des, aproape monomaniac, devenind de departe informațiile-vedetă ale celor două evenimente. De altfel, recursul continuu, obsesiv la bani (cît costă unul, cît costă altul, cît cîștigă nu știu cine, cît a dat pe el clubul anul trecut și cu cît îl va vinde mai departe anul acesta etc.) a devenit mai prezent în jurnalismul sportiv românesc decît orice altă informație sportivă.

Știu și eu că sportul s-a hiperprofesionalizat și că a devenit o uriașă afacere. Știu și eu că sportivii buni costă mult pentru că aduc celor care îi dețin și mai mulți bani. În fine, știu și eu că există o legătură între performanță și investiția financiară. Dar modul obsesiv în care jurnaliștii români și, luîndu-se după ei, sportivii și antrenorii înșiși se referă la bani a ajuns, după opinia mea, să producă prejudicii serioase în primul rînd mentalității și educației pentru performanță. Căci performanța sportivă nu depinde doar de investiția financiară. Talentul, antrenamentul, mentalitatea, educația, simțul datoriei și, mai ales, spiritul competitiv nu se fac cu bani. Și dacă admiteți că un sportiv de calitate este suma tuturor acestora, vă rog să sesizați că banii se pierd în fundal cînd e vorba despre formarea unui campion. Sigur că e nevoie de baze sportive, de o logistică anume sau chiar de anumite condiții de viață și hrană, și toate astea se procură cu bani. Dar acestea sînt condiții, împrejurări, nu determinări. Cînd nu ai trup și suflet de performer, nu poți face performanță nici cu toți banii tuturor șeicilor din lume. Ce vreau să spun este că, privind fotbaliștii care valorează zeci de milioane și privindu-i pe ai noștri e mult mai util să vedem ce calități are cel bun și îi lipsesc celui mai slab decît să tot repetăm, oftînd, că ai lor sînt de milioane și ai noștri de doi bani, la propriu.

Banii sînt utilizați ca primă și majoră scuză pentru contraperformanțe. Sînt, de fapt, cea mai facilă scuză. Dar pe cît este de facilă și convingătoare în ochii unei populații sărace obișnuită să piardă, pe atît este de nereală. Lipsa calității fotbaliștilor noștri nu are de-a face cu banii. Vă imaginați că dacă am plăti jucătorilor noștri de fotbal salarii la nivelul celor de la Manchester City ar juca la fel ca jucătorii aceia? „Echipa noastră valorează un milion, adversarii valorează 200 de milioane, iată diferența“ – este cel mai întîlnit gen de comentariu ce se poate auzi cînd o echipă de fotbal de la noi întîlnește o alta mai de la vest. Ideea care se induce și care ne liniștește pe toți este că, în mod obiectiv, trebuie să fim mult mai slabi pentru că 200 de milioane este de 200 de ori mai mult decît un milion. Banii sînt, așadar, ceva obiectiv, fatal, ca destinul – n-ai ce le face!

M-am întrebat adesea de ce echipa noastră valorează un milion și nu 200 de milioane și ea. Nu cumva este o legătură directă între valoarea în bani și valoarea sportivă? Nu cumva banii vin în urma valorii sportive și nu invers, căci sugestia este că nu avem valoare sportivă pentru că nu valorăm 200 de milioane? Că dacă am avea 200 de milioane am avea echipe ca-n Spania sau Anglia. Nu-i deloc așa. Dacă am avea bugete de 200 de milioane am fi cam la fel ca acum, căci jucătorii români aceștia sînt, nu-s alții. Mai pe șleau: oare fotbaliștii noștri valorează atît de puțin pentru că nu sînt în mod obiectiv sportivi buni, competitivi sau nu sînt buni pentru că valorează puțin pe piața transferurilor? Răspunsul este, cred eu, evident: valoarea sportivă atrage banii și nu invers.

Trecînd de la fotbal la sportivi români de top, am remarcat voluptatea cu care presa numără banii cîștigați de Simona Halep din profesiunea ei de jucătoare de tenis. Aici, jurnalistul român face treabă de tabloid. Scoaterea în titlu gros a cîștigurilor financiare ale Simonei Halep n-are nimic de-a face cu sportul, ci cu un tip de curiozitate publică ce se satisface, în general, citind alt gen de presă. Cît cîștigă Halep la un turneu, cît a cîștigat într-un an, cît a cîștigat în toată cariera, eventual și ce face cu banii cîștigați sînt informații absolut inutile chiar și din perspectiva interesului public, dacă mai sîntem atît de naivi să credem că jurnalistul român slujește interesul public și pune la îndemîna cetățeanului informația relevantă pentru apărarea acestuia.

Și mai notez ceva: obsesia noastră pentru salarii și prețuri de transfer, pentru „cît costă o echipă“, „cît costă o bancă de rezerve“ sau pentru cît costă un club de fotbal ori un stadion, adică această pasiune de ochi sticlind pentru sume mari este, vai, o consecință a pauperității, un efect psihologic păcătos al lipsei. Comentariile sportive occidentale menționează doar uneori și în treacăt sume de bani și discută amplu despre talent, tactică, stiluri, puncte tari și puncte slabe în exprimarea sportivă.

E doar o observație.

Foto: wikimedia commons