În anul 2003, ca urmare a procesului de revizuire, au fost introduse în Constituție mai multe prevederi, între care și cele care alcătuiesc Titlul VI, sub denumirea Integrarea euroatlantică. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene și la Tratatul Atlanticului de Nord nu ar fi fost posibilă în absența acestor prevederi. S-a statuat în mod neechivoc că aderarea la Uniunea Europeană presupune transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare și exercitarea în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în tratatele constitutive. Aprobarea prin referendum național a Legii de revizuire a Constituției a avut o dublă semnificație: modificarea contractului social încheiat în anul 1991 și participarea la un contract social mai amplu, la scară comunitară. Chiar dacă Uniunea Europeană nu este încă o structură federală, totuși s-a afirmat, nu fără temei, că are o suveranitate proprie (Vlad Constantinesco), iar statele membre nu mai sînt entități deplin suverane, ele acceptînd că prevederile tratatelor constitutive și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu primează față de legile interne. În Legea fundamentală s-a statuat că  Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a preeminenței dreptului european față de dreptul intern. Între altele, această garanție presupune că, ori de cîte ori dispozițiile legale interne sînt contrare unor norme din dreptul european, acestea din urmă vor fi aplicate cu prioritate. Instanțele judecătorești naționale, cînd constată o asemenea contradicție cu ocazia judecării unui proces, au obligația să aplice normele europene, iar nu normele interne contrare.

Acest mecanism instituțional de armonizare a dreptului intern cu dreptul european este însă efectiv numai în cadrul unui anumit proces judiciar, fără a avea semnificația înlăturării cu caracter general a aplicării unor norme interne. Totuși, exercitarea acestei competențe speciale este premisa a două conflicte, unul între instanțele judecătorești și Curtea Constituțională, al doilea între această Curte (CCR) și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Recent, asemenea conflicte s-au concretizat în legătură cu mult-disputata Secție pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ). Mai întîi, CJUE a pronunțat, la 18 mai 2021, o hotărîre prin care a constatat că prevederile legale interne prin care a fost înființată SIIJ sînt contrare dreptului european, iar apoi CCR a emis o decizie, la 8 iunie 2021, prin care a statuat că aceleași prevederi legale sînt constituționale. În sfîrșit, o instanță națională, cu ocazia soluționării unui proces, a fost pusă în situația de a alege să urmeze soluția CJUE sau soluția CCR, întrînd în conflict cu una sau alta dintre Curți. Aceste soluții au inflamat spiritele în comunitatea juridică și în lumea politică din România. Radicalizarea treptată a pozițiilor a culminat cu afirmații exorbitante: pe de o parte, s-a susținut că hotărîrea CJUE este un atentat la suveranitatea națională și un îndemn la rebeliunea judecătorilor împotriva instanței de contencios constituțional; pe de altă parte, decizia CCR a fost privită ca un prim pas spre retragerea României din Uniunea Europeană, sub influența unor forțe oculte. Chiar dacă, în lumina rațiunii, aceste poziții radicale se discreditează prin ele însele, ignorarea lor n-ar fi potrivită, știut fiind că resorturile opiniei publice sînt mai degrabă iraționale. Nu de puține ori, conflictele juridice s-au extins, devenind conflicte politice și sociale de mare amploare. Este mai utilă deci identificarea surselor acestor conflicte juridice și a soluțiilor posibile pentru rezolvarea lor și pentru prevenirea apariției altor conflicte de acest gen în viitor.

Chiar dacă nu este aici locul pentru analize tehnice, trei explicații simple sînt posibile.

În primul rînd, armonizarea dreptului intern cu dreptul european nu poate fi deplină, iar aplicarea principiului preeminenței normelor europene asupra celor interne va genera mereu tensiuni și conflicte. Divergența dintre hotărîrea CJUE și decizia CCR referitoare la SIIJ are precedente în divergențele dintre instanța europeană și instanțele de contencios constituțional din alte țări (decizia pronunțată de Curtea Constituțională Federală din Germania în cauza Weiss este un asemenea precedent foarte periculos). Aceste divergențe au două surse principale: insuficienta delimitare a atribuțiilor care au fost transferate de statele naționale către instituțiile comunitare față de atribuțiile care au rămas în competența statelor și existența unor arbitri diferiți care iau decizii pentru rezolvarea conflictelor juridice (CJUE, Curțile Constituționale și instanțele judecătorești naționale). În absența unui arbitru suprem, pe lîngă conflictele juridice ordinare, adică cele supuse judecății diverșilor arbitri, apar conflicte juridice chiar între arbitri. Este vulnerabilitatea principală a sistemului instituțional comunitar, care generează frustrări atît pentru suveraniști, cît și pentru europeniști: unii se tem din cauza presupusei abandonări a suveranității, alții se tem din cauza exceselor unei suveranități arbitrare.

În al doilea rînd, tocmai pentru că nu există o instanță supremă care să arbitreze conflictele dintre arbitri, respectiv divergențele dintre CJUE și Curțile Constituționale, precum și cele dintre acestea din urmă și instanțele judecătorești naționale (propunerea făcută de Sarmiento și Weiler de a se înființa o asemenea instanță nu se poate adopta într-un viitor previzibil), aceste conflicte referitoare la delimitarea competențelor de aplicare a dreptului european pot fi rezolvate în prezent doar prin dialog între arbitri. Dacă resorturile opiniei publice sînt iraționale, deciziile arbitrilor ar trebui să fie bazate pe rațiune, iar conflictele dintre ei ar trebui să fie rezolvate prin singurul mijloc rațional la care pot recurge: dialogul instituțional. CCR ar fi avut posibilitatea să inițieze un asemenea dialog cu CJUE (urmînd exemplul înțelept al Curții Constituționale Italiene din cauza Taricco), evitînd atît divergențele privind SIIJ, cît și amplificarea acestora de către radicali.

În al treilea rînd, aceste conflicte n-ar fi apărut dacă ceea ce a promis coaliția politică aflată la guvernare în România, respectiv adoptarea unor reglementări speciale care să rezolve problema SIIJ, s-ar fi îndeplinit la vreme. Sau dacă Uniunea Europeană ar fi o organizație federală. Ipoteze situate la granița imposibilului.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.