Nu știu cum e pe la alții, dar la noi proliferează milițienii democrației. În grup sau solitari, mereu vigilenți, ei sînt deopotrivă busole și alarme pe acest vapor greoi și orb, care plutește cînd dus de curenți, cînd condus de mai multe timone, numit România. Ei au mare grijă să nu cumva să ne abatem de la cursul cel bun și, dacă ne abatem, strigă. Și strigă tare! E bine că există asemenea oameni, dar am o serioasă îndoială asupra calității serviciului celor mai mulți dintre ei, văzînd cît sînt de mulți. Totuși, țara asta nu are atît de mulți oameni competenți în vreo materie pe cît are în privința democrației, ceea ce e nefiresc, totuși. Iar de cînd cu Facebook-ul, numărul lor a crescut pînă la nenumărați. Ai zice că democrația e tot mai periclitată cînd vezi cum se adună atîția și atîția s-o apere. Aproape că nu mai rămîne nimeni s-o atace…

În campania electorală în curs, milițienii democrației s-au adunat sub steagul dezbaterii. Și au strigat așa de convingător, că au venit imediat alături de ei și puzderie de cetățeni, toți alegători. Vrem dezbatere electorală, vrem candidații față-n față, să-i vedem și să-i auzim cum răspund la întrebări! – e strigătul care străbate cuprinsul mediatic al României electorale. Și de ce vrem dezbatere între candidații acestor alegeri? Evident, din principiu. Maceta cu care bietul om își croiește drumul spre liman prin jungla sufocantă a lumii este, a fost și va fi principiul, sfîntul principiu sau, mai bine scris, Principiul. Pe de altă parte, veți recunoaște că noi, românii, ne repezim la principii una-două. Ce mai încoace și‑ncolo, avem această abilitate morală de a convoca în „secunda doi“ principiile în orice discuție. E firesc pentru un popor care are în buzunar, la secundă, sentința morală definitivă pentru orice să scoată principiul din teacă și să tragă cu el mai repede decît Bob Munden cu pistolul. Așa se explică de ce discuțiilor referitoare la dezbateri care au străbătut toată această campanie electorală, de la începutul ei pînă spre ziua votului de tur secund, le-a fost rapid atașat cuvîntul cuvintelor: principiu. După părerea mea, să vorbești despre dezbaterile electorale televizate ca despre un principiu democratic (adică, vezi Doamne, ori avem dezbateri între candidați, ori n-avem democrație!) e cam mult. Și orice e exagerat devine repede, iertați-mă, caraghios.

Mă grăbesc imediat să afirm clar, răspicat și dincolo de orice dubiu: dezbaterea publică este esențială în democrație, de nu cumva este democrația însăși. Dar dezbaterea electorală este un pic altceva și nu poate fi substituită dezbaterii publice niciodată. Dezbaterea publică înseamnă circulația liberă a tuturor opiniilor în cetate și, mai important, libertatea reacțiilor la aceste opinii. Dreptul nestingherit de a pune în discuție orice, dar și dreptul oricui de a replica atunci cînd se pune ceva în discuție – asta este dezbaterea publică reală. Actorii ei sînt cetățenii, presa, instituțiile de tot felul, civicii mai mult sau mai puțin organizați și, firesc, oamenii politici.  Dezbaterea publică este posibilă doar dacă există presă liberă și diversă, iar canalele prin care ea ajunge la public sînt libere de orice intervenție a statului. Ba mai mult, în democrațiile actuale, aceste canale sînt susținute în libertatea lor de statul însuși. Evident, dezbaterea publică presupune, în amonte, dreptul de a fi informat (cu obligația corelativă a instituțiilor de a informa) și, în aval, o bună doză de imunitate pentru părerile exprimate în dezbatere. Chiar dacă se cheamă la fel, dezbaterea electorală pe care o vor cetățenii nu este decît în mică măsură o dezbatere publică. Ea este, neîndoielnic, o dezbatere cu public de față, pentru public. Dar prea puțin o dezbatere publică.

Nu o să fiu, bănuiesc, simpatic multora, mai ales că lozinca „unde dezbatere electorală nu e, democrație nu e“ a prins atît de bine. Dar îmi cam place în ultima vreme să mă pun contra lozincilor, mai ales cînd am impresia că manipulează. Cu lozincile care mobilizează n-am nimic. Cu cele care manipulează, am! Nu o să fiu simpatic multora, așadar, spunînd că, după părerea mea, oamenii vor dezbatere electorală nu de dragul democrației. Invocînd Principiul, ei înșiși manipulează vrînd să pună presiune pe competitori ca să le satisfacă cererea. Oamenii vor dezbaterea electorală pentru că vor show, vor spectacol. Dezbaterile electorale sînt un moment de entertainment politic pe care candidații la președinție sînt realmente datori să-l ofere publicului, care spune: dacă vrei să te votez – treabă serioasă! –, mai întîi fă-mă să mă simt bine. Politic, firește.

Pe de o parte, orice candidat înconjurat de consultanții lui pregătește aceste dezbateri ca pe un show: cum se îmbracă, ce atitudine are, ce spune, cum spune, ce machiaj folosește, vorbe de dat gata adversarul și publicul deja pregătite etc. Pe de altă parte, publicul adoră să vadă, mai ales, cum se înfruntă direct competitorii. Faza de concurs, „cine știe cîștigă“, cînd moderatorii întreabă, e abia încălzirea. O dezbatere se cîștigă cu atac și apărare în relația directă cu contracandidații. Braț de fier, trîntă, box – asta caută poporul. Și dacă te încumeți spre vîrful statului, să știi că nu poți ajunge acolo decît cu votul poporului și trebuie să-i dai pentru o seară ce vrea. Apoi, cinci ani, te lasă-n pace. Cinci ani ai de-a face direct doar cu alți politicieni. Dar pentru asta, o seară, o singură seară, trebuie să îi dai poporului ce vrea: circenses.

Pe de altă parte, sociologii ne spun că, în orice fel de campanie electorală, peste două treimi din alegători știu încă de la începutul campaniei cu cine vor vota și nu-și schimbă opțiunea. După unele estimări, chiar mai mult. De pildă, în campania prezidențială din România, mult mai mult de 2/3 din electorat au votat așa cum se deciseseră încă de dinainte. Ce rost are, așadar, dezbaterea electorală? Repet, un rost bun, util, important. Dar nu acela de a informa cetățenii, de a-i convinge, ca și cum aceștia ar fi o imensă curte de jurați imparțiali care se așază în fotoliile judecății – hm! –, ascultă pledoariile și stau cu bărbia în mînă, deliberînd. Nici vorbă! Democrația are nevoie de spectacolul politic cel puțin la fel de mult precum are nevoie de dezbaterea publică. Așadar, să cerem actorilor politici spectacolul, dar să nu amestecăm una cu cealaltă. Și noi înșine să recunoaștem ce vrem de la ei, de fapt. Nu mai poți să spui, în 2019, că afli cum gîndește și ce planuri are candidatul abia în dezbaterea electorală finală.

Cît despre politicieni, candidați acum sau mai încolo, zic să mergem să-i votăm cu toată seriozitatea, dar să nu pierdem nici o secundă să și rîdem de ei. Nu poți să nu rîzi de intonațiile șerpuitoare și de accentele cu totul neașteptate cu care președintele României vorbește românește. Nu poți să nu rîzi de cîte ori și de cît de des dă‑n gropi șefa pesedeilor. Eu am comis chiar obrăznicia de a rîde un pic de dl Barna acum vreo trei săptămîni în paginile acestea și am pățit-o. Unii s-au supărat rău. Vreo doi de pe Facebook au anunțat că „dau unfollow“ revistei cu gravitatea unora care anunță autodafeul – în fine, știți cum e la campanie, lumea se aprinde. Dar se și stinge după aceea. Acum, cînd dl Barna a devenit un fel de Geoană (totuși, recunoașteți că declarația lui de după Rise Project, „E ca şi cum l‑ai acuza pe Hagi că n-a dat gol de fiecare dată!“, sună comic astăzi, dar numai cu puțin mai comic decît suna la vremea ei), lumea s-a mai relaxat, iar numărul supărăcioșilor a mai scăzut. Să continue să scadă, aș vrea.