E sezonul de oaspeți. Gigilică Bou-roșu și nea Ghică sînt la noi. S-au trezit cu noaptea-n cap, că doar e vară, sînt cuvioși și se tem că se strică țuica. Am convingerea fermă că există un extrasimț al bețivanilor, căci apar imediat ce s-a desfăcut damigeana nea Gogu și nea Vasile – soțul lui tanti Mărioara, verișoara lui taică-miu. Au venit fiecare dotați cu țoiurile proprii, că doar nu sînt amatori. Mai pleacă oamenii de acasă fără chiloți, fără bani sau nespălați, dar țoiurile nu le uită niciodată. În lumea din Craiova unde se învîrt ei, e drept că poți da oricînd de o frăție a bețivanilor și nu se pot face oamenii de rușine.

Plec fericit de acasă la serviciu. Plănuiesc să mă mut la birou pînă se termină țuica. Sînt 50 de litri – sigur, campionii or să îi termine în maximum cinci zile.

Pe la prînz îmi dau seama că am uitat acasă un dosar, așa că trag o fugă rapidă cu mașina cea procopsită, că doar sînt ditamai managerul de companie privată.

Marian, fiul lui tanti Mița, răsare și el cam la două minute după mine, confirmîndu-mi teoria că există un sistem telepatic al pilangiilor din familie. E prînz, s-au băut deja vreo doi litri de țuică, dar Marian e competitiv și sigur o să recupereze. Mama și Lili fac mămăligă și sarmale, să hrănească bețivanii care joacă table.

Zeul lor decide că e prea strîmt și cald în casă, așa că băuta se mută afară, sub boltă. Se vorbește tare. E drept că l-am adunat de cîteva ori pe tata pilit și pișat pe el din șanț, dar sînt departe de a fi cel mai năpăstuit din punctul ăsta de vedere, că doar stăm în bloc de ceferiști, așa că nu mă pot face de rîs. În cinci minute se strîng încă vreo patru experți pe care îi știu de la Cățeaua Leșinată.

Plec fericit și cu confirmarea că decizia inițială, de mutat la serviciu, a fost una bună.

Am un birou frumușel foc și am întîlniri cu distribuitorii noștri. Ziua merge foarte bine. Asta, pînă cînd primesc mult dorita vizită a rudelor. Tata a decis că trebuie să se dea mare cu mine, așa că a venit cu tot alaiul bețivanilor. E trecut de ora 4, așa că marea lor majoritate sînt la limita comei alcoolice. Mi se pare incredibil cum au reușit să ajungă. Pînă la biroul meu sînt o mulțime de scări de urcat. Fie toți au fost niște sfinți în viețile anterioare, fie Dumnezeu mă urăște. Mă bucur totuși să văd că nu e nici unul pișat pe el.

Mama e cam neagră. Mi-a fost rușine cu ea pentru cîțiva ani cînd eram copil. A fost un sentiment oribil pe care sper să nu-l simtă nici un copil și mai ales nici o mamă. Tata era alb, dar bețivan. Mi-a fost rușine cu el, dar aveam dreptate să-mi fie rușine cu el. Nu de alta, dar era și zgîrcit, mîrlan și rasist. Mariana, soră-mea, e blondă cu ochi albaștri, e frumoasă și un om tare bun. Cu ea mă dădeam mare. Și cu vară-mea, Karina, cea pe jumătate nemțoaică și cu pielea albă.

Geta și Gogu erau cam țăcăniți. Pe tanti Mița nu prea am cunoscut-o, ea făcea curățenie pe scările unor blocuri din Piatra Neamț. Nea Mihai era paznic la pușcărie. Tanti Lili era infirmieră. Nea Ghică a fost mecanic de locomotivă. Nea Nini a muncit toată viața la cîmp. Tanti Lucica a fost femeie de serviciu și apoi un fel de bucătăreasă. Familia mamei a fost familia apropiată de noi. Familia tatei ne ura, căci eram țigani. Toți erau mult prea negri pentru a putea pretinde că sînt altceva. Mama era totuși cea mai deschisă la culoare. Și cea mai deșteaptă. Poate Gogu să fi fost mai deștept, dar era cam dus cu capul și coleric.

Nu discutam despre „țigănia“ mea cu nimeni. Aș fi vrut să povestesc o grămadă din minunățiile din familie, că doar cu două vrăjitoare, un coleric haios, dar și un pic țăcănit, care s-a dus să îl ucidă pe Dumnezeu prin munți, și o familie în toate colțurile țării ar fi fost multe de spus. Prietenul meu cel mai bun, cînd aveam 10 ani, mi-a spus să nu vorbesc despre țigani. Eram în casa bunicului lui, într-un sat din Oltenia. Bunicul lui, un om deștept, harnic și generos, ura cu spume țiganii.

Cel mai bine era la Budrea. Acolo toată lumea era din neam și puteam să fiu eu însumi. Și la Geta, la Caransebeș, era bine. Geta ghicea în cafea la jumătate din oraș, așa că nu existau dubii despre apartenența etnică și, în plus, la Balta Sărata nimănui nu părea să îi pese de amestecul genetic.

Liceul a fost o parte complicată. Îmi erau tare dragi unchii și mătușile mele, dar colegii mei disprețuiau cu spume țiganii. Sau măcar așa credeam eu. Așa că eram țigan sub acoperire. Mi-am luat odată bătaie în Parcul Romanescu de la niște puști romi. Am luat vreo șapte-opt bătăi în total de la alți copii, dar aia a durut cel mai tare.

Cu fetele a fost cel mai greu. Mă simțeam cam tot timpul sub supraveghere de naționalitate conlocuitoare și nu îndrăzneam să aduc pe nimeni pe la mine pe acasă. Ne-au dus la poligon în clasa a X-a și în clasă la mine s-a discutat despre cît de fain ar fi fost să tragem în ciori. M-am trezit zicînd că eu nu trag în surorile mele nici dacă zice Ceaușescu la Congresul PCR că așa trebuie să facem. A rîs un singur coleg. Peste cîțiva ani aveam să aflu că și el era rom sub acoperire.

Am dezvoltat un complex de inferioritate, cred. La 18 ani, Geta le-a spus clar tuturor colegilor mei care au venit la petrecerea de majorat că sînt țigan. Tata era, bineînțeles, pilit, așa că nu a existat un contraargument. Nu a fost de mare ajutor.

Colegii de serviciu au reacționat neașteptat de bine. Patronilor firmei nu le-a păsat nicicînd că veneam din neam de romi și un bețivan. Mama este o minunăție de femeie. Nu mi-a mai păsat nicicînd de atunci încolo de moștenirile mele genetice. Am priceput atunci că mama a avut mereu dreptate – ceea ce fac contează și mă face ceea ce sînt. Și că doar pentru proști, nesimțiți sau rasiști culoarea mea sau a ei este o problemă.