Oribilă senzația asta.

Știu ce am de făcut. Nu de alta, dar am mai trecut prin ea. Mult, mult mai mult sport, citit la greu, întîlnit cu oameni dragi, de la care am de învățat, și să mă conving să mănînc cît de cît.

O să pierd cam două-trei kilograme, dar e bine, că vine acuși sezonul de cireșe și le pun la loc. Și scris. Scrisul ajută. Mă duc să mă văd cu doi dintre cei mai haioși oameni pe care îi știu. Ambii scriu fenomenal. Ambii au predispoziție către depresie. Ar trebui să stăm o oră la discuții. Plec după vreo șase ore. Timp în care am mai adus doi oameni foarte dragi în același loc. Am rîs bine. Atît de bine încît aproape îmi e din nou foame.

Am povestit despre filme și despre povești de dragoste. Oameni citiți și care știu o mulțime de lucruri, pe care le povestesc cu har. Am stat într-un loc frumos tare, cu un proprietar de restaurant meșter. S-a mîncat și băut bine. Eu, mai deloc.

Descopăr că unul dintre oamenii ăștia fabuloși a locuit la 200 de metri de locul unde mi-am petrecut eu copilăria.

Îmi sună telefonul și brusc mă aricesc îngrozitor la una dintre persoanele din partid pe care le respect tare mult. Trebuie să fac ceva în legătură cu demisia mea din politică. Îmi dau seama la cîteva minute după ce închid. Dau să sun înapoi ca să-i cer scuze, dar mă sună tot ea, chiar cînd încerc să sun. Vine și ea cam în cinci minute. O iau în brațe și îi cer scuze. E obosită, dar se poartă tare drăguț cu mine.

Mă mai hăhăi o oră și apoi plec împreună cu femeia care mă face să rîd cel mai mult din România. Mă simt aproape ca într-un basm cu proști. Discutăm chestii super-personale și totul pare firesc.

Ajung acasă. Mă sună Biba din ghetou. Copiii s-au închis pe dinăuntru și s-au speriat rău. Au venit pompierii să spargă ușa. E plin de șobolani pe scări și e cam disperată. Nu are toți banii să poată cumpăra o ușă.

Mă duc în ghetou. M. e tot în pat, dar se simte mai bine. Mîncare, ioc. Mă simt vinovat ca dracu’ după paranghelia de șase ore. Sui doi puști în mașină. Mergem la Dedeman. Cumpărăm ușă şi încă niște chestii pentru un boiler pentru N. Ne oprim la alt magazin și iau și un cărucior plin de mîncare pentru M.

În ghetou mă ajută alți cîțiva copii. Plec.

Ajung aproape de casă și sună iarăși telefonul. Ușa nu are butuc. Mă întorc. R., o puștoaică frumoasă, vrea și ea să vină. Facem scăderi în mașină. Pricepe destul de repede cum se fac.

La Dedeman, cred că nu or să ne dea butucul. Eu arăt praf – mă mir că în ghetou nu mi-a oferit nimeni o doză, iar tatăl lui R. se vede că este din ghetou. Sîntem tratați minunat atît de recepție, cît și de responsabilul de la departament. Nici un comentariu aiurea, nici o privire sceptică. Nimic.

Am fost iarăși un bou. Omul ne zîmbește și ne urează o zi bună. La fel și domnișoara de la recepție.

Înapoi în ghetou. Ușa e bună și o instalăm. Mai trebuie să iau o ușă pentru niște copii care, practic, trăiesc singuri. Planific pentru duminică. E important, pentru că altfel unul dintre ei va trebui să stea să păzească nimicurile pe care le au în casă. Nimicuri care ar dispărea imediat, doar sînt în ghetou.

Pricep brusc de ce absentau copiii, absențe de care se plîngea profesoara de română. I-am făcut ditamai scandalul lui Bobo și nu mi-a zis de ușă. Îmi spune că știe că ajut deja prea mult. Simt că îmi dau lacrimile. Ciudat, nu am mai plîns de decenii.

Îl iau pe Bobo în brațe. Senzația de plîns îmi dispare.

Urăsc să dezamăgesc oameni și plecarea mea din politică a dezamăgit mult mai mulți oameni decît mă așteptam. Senzația este cam ca aceea pe care o aveam cînd mă despărțeam de o iubită în adolescență.

Știu că o să treacă, dar mai am de lucru. Pînă atunci, mai scriu.

Foto: Cosmin Bumbuț