X este bun în profesiunea lui (o profesiune artistică). Unii zic chiar că este foarte bun. Realizările sale vorbesc de la sine. Într-un domeniu în care există numai subiectivitate (îmi place vs. nu-mi place), X are reușite certe. La un moment dat, a alunecat spre politică. A luat de bune sloganurile civice care cheamă la „implicare“ şi îndemnul unora şi al altora de a intra în politică, pentru că „de oameni ca tine e nevoie“. X nu știa, pe atunci, că toți cei care te îndeamnă să te implici te înjură după ce te implici („De ce s-o fi băgat, domnule?“). Asta va descoperi cu mult mai tîrziu.

Așadar, X a intrat într-un partid, în partidul în care a crezut cel mai mult, şi a făcut ceea ce face orice om care intră în politică mînat de ideal: a militat. N-a furat şi nici n-a înşelat, dar a dat din gură în dreapta şi-n stînga, încercînd să-i facă pe oameni să creadă în partidul lui şi să nu-i creadă pe „ceilalţi“.

Politica, se ştie, dezbină. X a făcut rapid cunoştinţă cu o categorie de oameni despre care ştia bine că există, dar pe care nu-i cunoscuse niciodată cu adevărat: cei din tabăra cealaltă, cei care-i sînt împotrivă din cauză că el nu este cu ei. Politica generează imediat ură. X nu a fost cu totul surprins că a atras multă adversitate. Ştia şi el că asta va întîlni în politică – în activitatea lui artistică se întîlnise de atîtea ori cu piesele lui Shakespeare, așa că știa bine că politica otrăvește. Totuși, crezuse (poate că mai crede și acum) în îndemnurile acelea: „Implică-te!“. Dar ceea ce l-a surprins cu totul, ceea ce nici măcar Shakespeare nu-l învățase, a fost faptul că ura adversarilor era direct proporţională cu ignoranţa lor. A descoperit rapid că cel mai mult îl urau cei care nu l cunoşteau deloc. Se trezea duşmănit şi înjurat de oameni cu care nu schimbase niciodată o vorbă, de oameni care habar n-aveau cine este el, ce a făcut în viaţa lui, ce poate să facă etc. Un pic mai puţin, dar tot mult, îl urau cei care abia ştiau cîte ceva, nesigur, despre el – auziseră de la unii sau alții ceva de bine despre cariera lui. Dimpotrivă, cei care știau cine este nu-l urau, chiar dacă simpatizau cu adversarii săi politici. X a descoperit astfel, pe pielea lui, un adevăr la care nu se gîndise: ura este direct proporțională cu ignoranța. Ba mai mult, ura este chiar un simptom al ignoranței. X și-a propus ca, de cîte ori va simți că-l invadează ura de-acum înainte, să admită că, de fapt, nu cunoaște obiectul urii sale. Un soi de terapie interioară: „Dacă urăsc, înseamnă că nu cunosc“. Am uitat să spun, X se străduiește de cînd se știe să fie un om bun. E lupta vieții lui, de fapt. Atunci, vă întrebați poate de ce a ajuns să facă politică într-un partid. Poate pentru că să fii un om bun este mult mai complicat decît s-ar crede.

Mai apoi, X a descoperit, uluit, nu la mult timp după ce s-a înscris în partid și a început să militeze, să apară la televizor în susținerea partidului, a candidaților la diverse alegeri sau a unor gesturi ori declarații ale altora dintre „ai lui“, că cei mai mulţi oameni îl cunosc datorită activismului său politic şi îl urau sau îl apreciau după asta şi nu după ceea ce chiar a făcut în viaţa lui. În ochii celor mai mulţi dintre oamenii care îl cunosc pe X (şi are un grad de notorietate uriaş, ca urmare a participării îndelungate şi intense la emisiunile politice), el s-a născut cînd a apărut în politică, la televizor. El este omul din partidul cutare despre care telespectatorii mai curioși știu că făcea ceva artă – ba poate chiar mai face. X a fost uimit să constate că pe cei mai mulți dintre cei care-l înjură sau îl aplaudă (căci avea și partea lui de susținere) nu-i interesează, de fapt, nimic din ceea ce văd sau din ceea ce el ar fi putut fi ori face. Lumea iubeşte sau urăşte spontan şi întotdeauna prin afiliere. Oamenii te iubesc sau te detestă fără să ştie nimic, dar absolut nimic despre tine. Le este suficient să afle în ce tabără ești – și asta se află imediat – ca să-și armeze sufletele înr-un sens ori în altul.

Călătoresc împreună cu Y, o doamnă foarte respectată tocmai în domeniul artistic al lui X. Îi ştie talentul, îi ştie calităţile, ba chiar îl ştie ca om, pentru că au fost colegi în aceeaşi instituţie artistică cîţiva ani. Îl apreciază. Mai precis, îl aprecia. Vorbim despre X şi aflu, uimit, că dna Y îl socoteşte, acum, „compromis definitiv“. Da, da, chiar așa: compromis definitiv. De ce compromis? O fi făcut X ceva reprobabil şi nu ştiu eu? Şi de ce „definitiv“? Mă întreb: ce a greşit X atît de grav? Şi, în subtext, mă întreb şi de unde siguranţa asta a dnei Y de a pune „definitiv“ pe o atare anatemă. În fine, toate se mai iartă pe lumea asta, nici o condamnare nu e definitivă pe pămînt – unii zic că nici în Ceruri. Nu mai zic că, de fapt, greșeala lui X este că e în partidul cutare și militează. E foarte dificil să pui aderența la un partid în termenii corect/greșit. Atunci, de ce „definitiv“? Înţeleg, totuși, repede. Dna Y ţine exact cu partida adversă lui X. Faptul că X a mers la „ceilalţi“ îl descalifică. Faptul că susţine public propriul partid îl compromite. Desigur, definitiv. O iscodesc şi nici ea nu poate să-mi spună ceva anume rău făcut de X de cînd e în politică. X nu deține cine știe ce funcții, dar îl știe lumea și nu se dă în lături să argumenteze pentru tabăra lui. Faptul că nu i se poate reproșa ceva concret comis de el are mai puţină importanţă. Important este că a mers la „ceilalţi“. O întreb şi în legătură cu „definitivul“. Îmi răspunde că, în viaţă, sînt lucruri pe care le faci o singură dată şi gata, tot ce-ai făcut sau tot ce-ai fost se năruie. Dna Y e intransigentă. Nici viaţa ei, mult mai îndelungată decît a amicului X, nu a fost ferită de acele lucruri pe care este de ajuns să le comiţi o singură dată. Dna Y a comis, zice-se, chiar de mai multe ori asemenea lucruri care, după propria ei judecată de azi, compromit definitiv de la prima. Dar nu ea e în cauză. Să rămînem concentrați asupra lui X.

Cum drumul e lung, o încolţesc pe dna Y cu aluzii la propriile ei compromisuri. Ne cunoaştem de mulţi ani şi îmi permit. Dna Y, faimoasă în tot Bucureştiul pentru francheţea ei, admite pe loc că a făcut nefăcute. Dar, spre surprinderea mea, îmi spune cu patimă că aderarea la partidul „celorlalţi“ le întrece pe toate cele cîte a făcut. Definitiv. Și X nici nu poate fi reabilitat vreodată. Tot definitiv.