Libertatea persoanei nu este posibilă fără o doză de constrîngere și de supunere. Ideea este un loc comun în etică, în filosofia politică și în teoria juridică. Pentru ca libertatea să nu fie însă alterată în esența ei, constrîngerea și supunerea trebuie să aibă o natură specială. Numai supunerea față de lege și constrîngerea pe care legea o presupune sînt compatibile cu libertatea persoanei. Compatibilitatea este condiționată nu doar de existența dreptului pozitiv, ci și de concordanța dintre acesta și dreptul natural, care se reflectă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în Constituțiile sistemelor politice întemeiate pe democrația constituțională. Reflectarea dreptului natural în dreptul pozitiv pune în lumină egalitatea legii în fața destinatarilor ei, formulare mult mai potrivită decît înșelătoarea expresie egalitate în fața legii. Pentru ca supunerea și constrîngerea pe care legea le presupune să fie compatibile cu libertatea persoanei, trebuie ca legea să fie egală pentru toți destinatarii ei. În absența unei astfel de legi care conține o doză de constrîngere și căreia i se datorează supunere de către toți membrii comunității, fie ei guvernați sau guvernanți, libertatea ar rămîne doar un concept filosofic sau etic, fără consecințe practice în organizarea politică și juridică a comunității.

Astfel înțeleasă, legea pozitivă, fundamentată pe legea naturală, instituie arhitectura juridică a spațiului de libertate a persoanei. Primul pilon care susține această arhitectură juridică este obligația, înțeleasă ca raport juridic între persoane libere, care au drepturi și datorii unele față de altele. Acest tip de raport, indispensabil pentru alcătuirea arhitecturii juridice a libertății, s-a înfățișat inițial în forma obligației civile contractuale. Pe temeiul ei au fost configurate toate celelalte obligații de drept privat, iar apoi s-au conturat obligațiile de drept public. Mai mult, plecînd de la obligația civilă contractuală, au fost identificate și consolidate prerogativele juridice ale persoanei, în forma drepturilor subiective, a libertăților și a puterilor speciale. Dar toate acestea n-ar fi fost posibile fără povestea din care s-a născut obligația civilă contractuală în vechiul drept roman și fără definiția dată de jurisconsulți obligației civile în general, în dreptul roman clasic. În mai toate cursurile de drept privat roman se regăsește această poveste.

Totul a început cu mult timp în urmă, cînd a apărut o alternativă la legea talionului. Într-o clipă de înțelepciune, una dintre multele victime ale agresiunilor de tot felul a înțeles că răzbunarea este o formă de justiție ineficientă. „Moneda” răzbunării („dinte pentru dinte”) a fost înlocuită cu un alt instrument de realizare a dreptății: victima a preferat să pretindă o despăgubire pentru paguba suferită. Pînă la plata despăgubirii, făptuitorul era pus în lanțuri. Puterea pe care o avea victima  asupra făptuitorului avea o semnificație asemănătoare unui drept de proprietate. Altfel spus, pînă la plata despăgubirii, făptuitorul era redus la condiția de sclav printr-o legătură materială: lanțurile în care era ferecat. O nouă treaptă pe scara rațiunii a fost urcată ceva mai tîrziu, cînd o altă victimă înțeleaptă, constatînd că nu i se plătește despăgubirea, l-a eliberat pe făptuitor, dar cu condiția ca acesta să aducă un garant, care era înlănțuit în locul său. Iar dacă victima nu plătea, era curmată calea de înlocuire a unei forme iraționale de justiție cu una rațională: răzbunarea se exercita asupra garantului. O a treia treaptă a fost urcată ulterior pe scara rațiunii, cînd o altă victimă, și mai înțeleaptă, a acceptat promisiunea garantului că va plăti datoria făptuitorului, dacă va fi și el eliberat din lanțuri. Istoricii dreptului roman, dincolo de incertitudinile în care plutește orice cercetare a trecutului îndepărtat, apreciază că în contextul respectiv s-a născut cel mai vechi contract civil: sponsio, în formă religioasă, adică promisiunea garantului, dată sub jurămînt, că va plăti el însuși datoria, dacă victima îl va elibera. Legătura materială inițială a fost înlocuită cu o legătură imaterială, de natură religioasă. Ultima treaptă pentru nașterea obligației civile contractuale a fost urcată cînd această legătură imaterială a devenit pur juridică (obligatio sau iuris vinculum), prin dizolvarea încărcăturii religioase. O legătură invizibilă a devenit mai puternică decît o legătură vizibilă.

Cuvîntul latin obligatio a fost preluat, în forme derivate, atît în sistemele de drept întemeiate pe Codul Civil francez, cît și în sistemul de drept anglo-saxon. El evocă istoria construcției logice a noțiunii de obligație civilă contractuală, fiind compus din ligare, care înseamnă a lega, și ob, care înseamnă fie „din cauza a ceva”,  fie „în jurul corpului”. Primul sens este mai adecvat, în raport cu caracterul imaterial al noțiunii de obligație civilă contractuală. Contribuția etimologiei la înțelegerea acestei noțiuni este întregită de sensurile cuvîntului solvere, utilizat în definiția obligației, regăsită în Instituțiile lui Iustinian, una dintre cele trei lucrări care alcătuiesc Corpus iuris civilis. Potrivit acestei definiții, (o)bligatio est iuris vinculum, quo necessitatae adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura (obligația este o legătură de drept prin care sîntem siliți a plăti ceva potrivit dreptului cetății noastre). În acest context, cuvîntul solvere are sensul de a plăti, dar înseamnă și a dezlega, ceea ce trimite la lanțurile în care era ținut inițial autorul faptei păgubitoare.

Lanțurile robiei au devenit astfel obligațiile libertății.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.