În octombrie 1977, Nicolae Ceaușescu promulga Legea privind normele de adresare în relațiile dintre cetățenii Republicii Socialiste România. Iată conținutul legii, cu tot cu preambulul justificativ:

„Ţinînd seama de profundele transformări social-economice care au avut loc în ţara noastră în procesul edificării socialismului și comunismului, de faptul că oamenii muncii sînt deopotrivă proprietari ai mijloacelor de producţie, producători şi beneficiari a tot ceea ce se produce în societatea noastră, că între toţi cetăţenii patriei s-au statornicit relaţii de tip nou, bazate pe egalitate, colaborare şi stimă reciprocă, fiind lichidată pentru totdeauna asuprirea şi exploatarea omului de către om, Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Art. 1. Cetăţenii Republicii Socialiste România vor folosi în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organe de stat, cu organizaţiile de masă şi obşteşti, forma de adresare «tovarăş» sau «tovarăşă». De asemenea se poate folosi şi forma de adresare  «cetăţean»  sau  «cetăţeană».       
Art. 2. Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă şi membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activităţii ori de serviciul sau funcţia îndeplinită, noţiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajaţi» sau «salariaţi».

Art. 3. Sindicatele, organizaţiile de tineret şi de femei, precum şi celelalte organizaţii de masă şi obşteşti, sînt chemate să desfăşoare, în vederea asigurării respectării dispoziţiilor legii, o largă activitate politico-educativă în rîndul tuturor cetăţenilor ţării. Organele de stat, instituţiile de învăţămînt şi social-culturale, toate unităţile socialiste sînt obligate să ia măsuri pentru aplicarea întocmai a prevederilor prezentei legi”.

Legea 29/1977 nu cred că a fost vreodată serios implementată, dar nu vă grăbiți să credeți că nimeni n-a luat-o în serios. Ba dimpotrivă, ea a fost respectată în mare măsură. Pînă în decembrie 1989, o bună parte a românilor se adresau compatrioților lor cu „tovarășe”/„tovarășă”, iar în relațiile formale, instituționale, se vorbea numai așa. Cînd auzeai cîte un „domnule”/„doamnă” într-un cadru formal, aveai sentimentul că asiști la un act de dizidență. Exact așa ajunsesem. O prostie – ar zice azi un spirit superior-european. Dar nu aveți idee cît de penetrante sînt prostiile cînd vin prin ucaz.

Zilele trecute, presa italiană a scos la iveală un document de lucru al Comisiei Europene care urma să devină un fel de ghid privind modul în care se adresează oamenii unii altora. Nu e clar ce forță normativă ar fi avut acest ghid, dar la cît sînt oamenii vremii noastre de mimetici, de fricoși și de înclinați spre delațiune, nu mă îndoiesc că ar fi fost urmat cu convingere de mulți zeloți și cu frică de ceilalți, cei mai mulți. Fără „domn” și „doamnă”, ci „coleg” și „colegă” – cere ghidul. În paranteză fie spus, e ciudată revolta pe care o stîrnește deopotrivă printre comuniștii de ieri și progresiștii de azi cuvintele „domn” și „doamnă”. Sigur, din motive diferite, sau aparent difierite, dar coincidența e semnificativă.

Cuvîntul „Crăciun” e socotit și el ofensator, pe motiv că unii nu serbează Crăciunul și de aceea se pot considera ofensați cînd îl aud. Stupefiantă logică! Te poți socoti ofensat cînd auzi de o sărbătoare religioasă pe care nu o practici, în care nu crezi – zice comisariatul. Sigur, documentul de lucru nu îndrăznea să spună că, pe aceeași logică de comisar mai mult sau mai puțin european, și „Hanuka” și „Ramadan” sînt ofensatoare pentru cei care nu le practică.

Mai departe, ghidul de adresare corectă cerea ca nume ce sînt specific creștine, precum Ioan și Maria să fie înlocuite cu nume de genul Malika și Julio, tot ca nu cumva unii să se simtă ofensați. Pe cine ar ofensa numele Maria? E neclar. Clar, însă, e că ghidul acesta e treabă de recenți. Altfel nu-mi explic incultura care domnește în comisariatul bruxellez dacă ei știu că Maria și Ioan sînt nume creștine. Că sînt nume foarte frecvente la creștini, e adevărat; că sînt nume creștine, însă, nu e deloc adevărat. Ele vin de foarte de demult, cu mult dinaintea Întrupării.

În orice caz, față cu scandalul iscat de această dezvăluire, comisăreasa responsabilă, o malteză pe nume Helena Dalli, de care fac pariu că 90% dintre europenii care urmau să vorbească după ghidul ei n-au auzit, s-a speriat și a dat înapoi. A retras documentul (ce-o însemna asta, nu mi-e clar) și a declarat: „Inițiativa mea de a elabora orientări ca document intern de comunicare pentru personalul Comisiei în exercitarea atribuțiilor sale a fost menită să atingă un obiectiv important: să ilustreze diversitatea culturii europene și să prezinte caracterul incluziv al Comisiei Europene în ceea ce privește toate categoriile sociale și convingerile cetățenilor europeni. Cu toate acestea, versiunea publicată a orientărilor nu servește în mod adecvat acestui scop. Acesta nu este un document dezvoltat îndeajuns și nu îndeplinește toate standardele de calitate ale Comisiei.  În mod evident, redactarea acestor orientări necesită mai multe eforturi. Prin urmare, acestea vor fi retrase și vom continua să lucrăm la acest document.”

Aflăm, astfel, că noua limbă corectă era destinată doar personalului Comisiei. Noi, ceilalți europeni, am fi putut și pe mai departe să zicem „domnule” și „doamnă”. Iarăși, perplexitate! Adică, oamenilor care lucrează în Comisie li se cere să nu zică „domnule” și „doamnă” în interior, dar în afară au voie să zică. Dar cetățenii care se adresează Comisiei cu o petiție, trebuie să se adreseze cu „Dragă colegule director”? În fine, ce te faci dacă printre cei care compun „personalul Comisiei” sînt și creștini practicanți? Deși înțeleg că e greu să te afirmi ca creștin în Comisie (nu dă bine!), poate vor mai fi scăpat înăuntru vreo doi-trei. Nu ar fi ei discriminați (ăsta e cuvîntul magic, cuvîntul fetiș, obsesia și cauza cauzelor!) că nu pot spune „Crăciun” cînd colegul musulman poate spune fără probleme „Ramadan”, iar colegul evreu poate spune fără probleme „Hanuka”?

Veți spune, poate, că nu e nici o legătură între legea lui Ceaușescu și ghidul lui Dalli, că aceea a fost o lege a unui dictator, iar acesta e o încercare a unui politician democrat destinată asigurării unui climat  echitabil de lucru funcționarilor din instituția pe care o conduce. Dacă, însă, veți fi un pic inteligenți și nu veți susține o asemenea gogomănie, veți spune, poate, minimalizînd isprava comisăresei Dalli, că e o stîngăcie, o prostie, o gafă și că uite, spre deosebire de imbecilitatea ceaușistă care a mers înainte pînă la forma legii, aici a lucrat democrația: presa a aflat că unii din comisariat lucrează la așa ceva și a scris, opinia publică s-a tulburat, politicianul a dat înapoi. Sînt primul care susține că Uniunea Europeană, cu tot cu comisariatele ei, este o structură incomparabil mai democratică decît era statul ceaușist – nici nu încape discuție! Dar ce vreau să sesizați este altceva: comisăreasa Dalli nu se lasă. Ne spune că a retras imbecilitatea, sigur, dar și că va continua să lucreze la ea, s-o perfecționeze, s-o rafineze. Cetățeanul european Helena Dalli din Malta, vremelnic comisar, e sigură că Europa are nevoie de un ucaz despre cum trebuie să vorbească oamenii unii cu alții. Acum, comisăreasa nu ne poate totuși prosti de tot. În numele proiectului politic european la care ținem cu toții, ne putem lăsa ușor amețiți de idealurile sale frumoase. Dar nu putem chiar înghiți gogorița că se dă ordin de la Împărăție despre cum să vorbească funcționarii între ei, dar cetățenii pot vorbi liber, după cum vor, pot, știu, după cum sînt ei educați și cultivați. Poate că poți cere funcționarilor acest gen de schizofrenie: să vorbească într-un fel de la 9 la 18 de luni pînă vineri, iar apoi sînt liberi să vorbească altfel în restul timpului. Dar un asemenea pas are sens doar dacă îți imaginezi de la început că norma se extinde social, la maximum. E limpede că Helena Dalli, ditamai comisarul european, crede că așa trebuie să vorbim toți, tot timpul. Și dacă tot a ajuns cumva să aibă puterea să impună reguli de genul ăsta, o și face.

În orice caz, unde seamănă izbitor, ba chiar dramatic, documentul lui Dalli cu legea lui Ceaușescu este în justificare. Ambele sînt produse în numele egalității. De altfel, documentul european se și intitula, dacă înțeleg bine, „Uniunea Egalității”. Așadar, nu e o gafă pe care dînsa ar vrea s-o facă uitată; e doar o stîngăcie de procedură, un calcul tactic nefericit, dar ideea reglării formelor de adresare între oameni și a secularizării forțate a marilor sărbători rămîne, pentru ea, validă. Pentru ea și pentru toată Comisia ei, condusă, altfel, de o doamnă care zice că vine dintr-un partid creștin-democrat. Vom ajunge să vedem cum niște politicieni care își zic creștin-democrați recomandă să nu mai rostim cuvîntul „Crăciun”? Se poate. Europa noastră a văzut multe în istoria ei și, desigur, va mai vedea.

Dar nu pot trece acest episod în sertarul cu episoade bizare și să-l închid pe moment fără să mă întreb: oare Comisia asta nu are altă treabă decît să investească resurse de toate felurile într-un ghid de genul acesta? Helena Dalli este, după titulatură, comisar pentru egalitate. Toți cei care, pe bună dreptate, se întreabă ce-o fi căutînd în guvernul României un Minister al Familiei avînd astfel în vedere un anume principiu al eficienței unui guvern, ar trebui să se întrebe și ce caută în Comisia Europeană un comisar pentru egalitate. Ce face el? Egalizează ce? Să nu  uităm că în structura Comisiei există și un vicepreședinte al Comisiei pentru valori și transparență, alt vicepreședinte pentru democrație și demografie (aici cred că a funcționat logica lui Moisil: s-au unit institutele de geografie, de geometrie, de geologie și de geodezie sub conducerea lui Geo Bogza!), dar și un vicepreședinte pentru promovarea modului de viață european, plus un comisar pentru reforme și coeziune. Toți aceștia, dacă înțeleg eu bine, au mai mult sau mai puțin explicit în portofoliul lor sarcina egalizării. Nu-l mai pun la socoteală pe comisarul pentru justiție – acesta chiar are treabă multă și importantă. În fine, avem funcții cu titulaturi care nu spun nimic, care respiră ideologie pură. De ce? Să ne amintim, Comisia Europeană trebuie să cuprindă exact atîtea portofolii cîte țări membre sînt, ca să dea fiecare cîte un comisar și să nu se supere nimeni. Așa că inventăm vicepreședinți și comisariate să ajungă pentru toți. Nici asta nu m-ar supăra, căci înțeleg. Oamenii trebuie ținuți mulțumiți și pentru a-i ține mulțumiți pe cît mai mulți, dacă se poate chiar pe toți, merită orice cheltuială. Problema e că, după ce ești pus într-un asemenea post, gol și inutil, trebuie să te faci util, simți nevoia să faci ceva, să arăți că ești important. Și de aici începe necazul. Și ce să faci cînd ești titularul unui post de genul „pentru egalitate” flancat de mulți alții care, și ei, au sarcina să egalizeze? Unul dintre răspunsuri este că faci și tu un ghid despre cum să vorbească oamenii unii cu alții astfel încît să fie egali. Halal!

P.S. Singurul motiv pentru care nu m-am referit la Orwell și la Newspeak-ul din 1984 este că nu am suficient spațiu editorial. Isprava comisăresei Dalli e orwelliană nu în sens metaforic, ci în sens propriu.