În 1978, pe cînd se afla în chimioterapie, Susan Sontag a scris un eseu intitulat „Illness as metaphor”. M-am gîndit adesea la scrierea lui Sontag pe parcursul ultimelor luni, din motive evidente. La un moment dat am vrut să revin la ea, să-mi reîmprospătez memoria – o citisem acum vreo douăzeci de ani. Am regăsit-o în biblioteca mea într-o ediție recentă, cuplată cu nu mai puțin faimoasa ei continuare din 1989, „AIDS as metaphor”, dar ceva, nu știu ce, m-a oprit s-o recitesc. Din experiență știu că memoria de cititor funcționează cumva în dauna cărții și în favoarea cititorului: citești ceva, îți place, reții bine fragmente, argumente, referințe și, pe măsură ce te gîndești la ele, pe măsură ce le invoci în conversații sau în propriul tău scris, le reformulezi în funcție de nevoie, le atribui la început nuanțe, apoi sensuri întregi și ajungi, de la un moment dat încolo, să reții mai degrabă reformularea proprie substituind-o, desigur fără voie, dar în căutarea propriei edificări, formulei autorului. Cu alte cuvinte, deși crezi că citezi cu acuratețe argumentul sau formula autorului, de fapt ești doar în preajma lui, aproximîndu-l. Uneori, poate chiar îl trădezi; întotdeauna, însă, îl traduci. Acest proces este, sînt convins, familiar tuturor celor care au obișnuința de a citi și de a evoca, într-un fel sau altul, ce au citit. În vremea COVID-19, aproape am recompus în minte cartea lui Susan Sontag și, acum îmi dau seama, exact asta m-a oprit să o recitesc: nu cumva cartea să fie diferită de ceea ce am eu în mintea acum, cînd mă gîndesc la ea. Mi-am imaginat, de fapt, cum s-ar scrie pe calapodul lui Susan Sontag o carte „COVID-19 ca metaforă” în România de azi.

Susan Sontag dovedește că marile boli care au dominat lumea modernă (sifilisul și tuberculoza, în secolul al XIX-lea, cancerul și SIDA, în secolul XX) sînt însoțite de un fel de legendă, de un fel de vulgată, indusă adesea chiar de medici, care produce judecăți morale și, într-un plan adiacent, metafore. Acestea completează, desigur, instinctul omenesc atavic de a te feri de bolnavi ca și cum ei înșiși sînt boala. Astfel, sifilisul este imediat asociat celei mai mizerabile imoralități. Tuberculoza corespunde stilului boem și dezordonat de viață, pauperității și, la un nivel mai rafinat, pare a fi boala de care mor de tinere geniile romantice. Dacă sifilisul presupune mereu o culpă, tuberculoza indică, mai degrabă, o neșansă socială, dar este semnul unui fel de noblețe morbidă. Dintre toate, cancerul este cel mai ofertant sub aspect metaforic. Spunem adesea, de pildă, că ceva foarte rău – rasismul, comunismul, lăcomia etc. – este cancerul societății. Avem adesea imaginea cancerului „care mănîncă pe dinăuntru” pe cineva sau ceva. În fine, proliferarea a orice în dimensiuni necotrolate și, astfel, periculoase este și ea asociată, metaforic, cancerului. În anii ’70, ne spune Sontag, cancerul era asociat unor dereglări psihologice. Impactul freudismului era încă atît de puternic încît se credea că maladia canceroasă e produsă de reprimarea unor tensiuni psihologice și sufletești pînă dincolo de limita suportabilității. Și astăzi se mai spune că marile supărări dau cancer, că „a ținut în el ani de zile și a făcut cancer” sau că „după ce pățit necazul nu știu care, a făcut cancer”. SIDA, în fine, era și ea, la finele anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai veacului trecut, o boală a depravării și a curviei asociată, încă și mai infamant, homosexualității.

Unul dintre rosturile metaforizării unei boli este, crede Sontag, explicarea ei prin culpabilizarea bolnavului. De pildă, cancerul a devenit în vremea noastră în mare măsură imputabil bolnavului, căci vulgata spune că teribila boală nu vine dacă „duci o viață sănătoasă”, „ai o alimentație echilibrată”, „faci mișcare”, „nu fumezi și nu bei”, „nu pui la inimă” etc. Unul dintre mesajele puternice al cărții lui Sontag denunță obișnuința de a învinovăți bolnavii pentru bolile lor și precizez imediat că sînt alături de ea cu totul! Ideea că omul se îmbolnăvește pentru că undeva a greșit și, astfel, cu suferință plătește greșeala mi se pare odioasă. Ideea că boala e meritată îmi repugnă prin antiumanismul și, adaug, prin barbaria ei anticreștină. Cumva, sîntem în logica pedepselor absurde impuse de o autoritate de care ne temem și care face ce vrea cu noi: dacă ai/am fost pedepsit, cu siguranță ai/am făcut tu/eu ceva. Întrebarea care se pune acum: această corelație nefericită – în fapt, un episod de gîndire metaforică – între boală și greșeală se regăsește și în versiunea românească a lui COVID-19? Este COVID-19 cumva meritat de cei care suferă de această maladie? Zice, la un moment dat, Susan Sontag: „Orice boală care este tratată ca un mister și care înspăimîntă suficient va fi resimțită ca moralmente contagioasă”. Deci, da.

În contextul războiului cultural tot mai aprins în spațiul euro-atlantic, COVID-19 a devenit boala celor fără simț civic, fără instinct fremătător pentru noul vibe al lumii, defecțiune umană care a devenit mult mai gravă decît promiscuitatea sexuală, alcoolismul, fumatul, îmbuibarea cu mititei și fripturi. Lăsînd la o parte excepțiile celor care se îmbolnăvesc eroic (personalul medical) sau se îmbolnăvesc inocent (bătrînii și copiii instituționalizați), metafora COVID-19 în societatea noastră indică corespondența între cei care se îmbolnăvesc și cei care nu ascultă spiritul timpului. În siajul medicilor și al statului, adică al celor chemați să stabilească și să impună regulile de urmat pentru a opri epidemia, au apărut militanții anti-COVID-19, civicii sanitari, inși care abia așteptau o cauză și dramatică, și trendy. Cei care se îmbolnăvesc și devin, prin asta, periculoși pentru toată societatea sînt înapoiații, habotnicii, cei fără educație, medievalii din biserici, cei care nu înțeleg etc. Prima și cea mai puternică metaforă a acestei boli, aceasta este: ea îi lovește pe „reacționari” și prin ei întreaga lume nouă, minunată, plină de bucuriile vieții post- sau mai bine zis ultramoderne. Deci prima metaforă țintește conservatorii.

A doua metaforă țintește clasa privilegiată. Cînd o vedetă TV a fost testată pozitiv la cîtva timp după ce apăruse la o petrecere fără mască, distrîndu-se în anumite grupuri, furiile civic-sanitare s-au dezlănțuit. Totuși, nimeni nu a putut dovedi că anume de la acea petrecere s-a infectat vedeta cu teribilul virus. Dacă l-a luat, de pildă, chiar într-un moment în care purta mască, în altă împrejurare? În cazul acesta, hierofanții acestui cult morbid au operat cu mai multe metafore ale lui COVID-19: nu contează cine ești, virusul vine după tine dacă nu asculți; a pățit-o pentru modelul greșit pe care-l oferă fanilor ei; comportamentul „cu bani și fițe” se expune și ne expune pe toți bolii. De altfel, COVID-19 anulează spectaculos avantajul financiar și în privința tratamentului medical. În vremuri normale, suferind de o aceeași afecțiune, bogatul se urca în avionul charter și zbura la Viena sau la Nisa sau la New York, unde era primit în clinici private de 5 stele, cu servicii de top și specialiști reputați la îndemînă, în vreme ce amărîtul făcea coada pe coridoarele aglomerate și igrasioase ale spitalelor de stat strecurînd cîte o bancnotă în buzunarul halatului uzat în coate al cîte unui brancardier grăbit. Indiferent cine-oi fi, ești condamnat la sistemul de sănătate românesc, cu bunele și relele lui, cu români și pentru români!

A treia metaforă țintește pe cei care cred altceva. Cînd o mînă de zărghiți au manifestat în fața Guvernului scandînd aberații, dr. Arafat a spus că-i așteaptă la spital. Adică oamenii au făcut ceva ce nu aveau voie să facă, așa că vine sancțiunea: se vor îmbolnăvi sigur. Doctorul însuși garantează asta din moment ce ne spune că îi așteaptă la spital. Habar n-am de unde știe dr. Arafat că oamenii aceia se vor îmbolnăvi de COVID-19 ori, dacă se îmbolnăvesc, că s-au infectat chiar acolo, strigînd în fața Guvernului. Sigur că acei oameni susțineau niște idioțenii. Dar de cînd boala este o pedeapsă pentru idioțenie? Dr. Arafat a uitat că e doctor și a operat în acest caz cu o metaforă a bolii.