Întoarcem clepsidra.
Nu întîmplător cînd am tastat cuvîntul clepsidra, acesta s-a transformat automat în clepsydra și nici expresia timpul se scurge nu este chiar accidentală.
Specialiștii susțin că cea mai veche clepsidră ar fi de prin 1400-1500 î.e.n., din Egipt. Obiectul, însă, s-a remarcat la greci, care i-au dat și denumirea în cauză, clepsydra, cuvînt ce în limba greacă înseamnă hoț de apă. Clepsidrele erau alcătuite dintr-un vas, cilindric de regulă, găurit și mai îngust în partea de jos, prin care se scurgea apă într-un alt vas mai mare, rotund. Recipientul din urmă era marcat pe interior cu semne care reprezentau cîte o oră, astfel încît atunci cînd apa ajungea în dreptul unui semn se consemna: s-a mai scurs o oră din timp.
Și astfel curgeau apa și timpul în timp ce Aristotel sau Demostene mai susțineau cîte un discurs. Clepsidra ajuta îndeosebi la astfel de activități, la măsurarea discursurilor pentru a evita ca acestea să fie prea lungi. Situația era similară și la romani. Pompei a dat un decret prin care cerea folosirea acestor dispozitive de măsurare a timpului pentru a limita intervențiile oratorilor romani, iar Cezar a demonstrat cu ajutorul unei clepsidre că nopțile britanice sînt mai scurte decît nopțile romane.
Oricum, era loc (și timp) de îmbunătățire a hoțului de apă. Fluxul apei care se scurgea nu putea fi mereu constant, depinzînd de cantitatea de lichid folosită. În plus, dacă foloseai o clespidră pe vapor, timpul începea să se cam legene după ritmul valurilor.
Așa că, pare-se că prin ingeniozitatea unui călugăr francez din secolul al VIII-lea, a apărut clepsidra cu nisip, cea pe care o cunoaștem în prezent, mai simplă ca formă și mai eficientă ca dispozitiv. În secolul al XIV-lea deja devenise un obiect comun în zona Italiei, apoi în tot vestul Europei. Medicii foloseau mici clepsidre ca să ia pulsul pacienților (îmi place imaginea, clipele din clepsidră + bătăile din inimă).
Îmi place și asta: un model foarte ingenios, care se pare că a aparținut unei biserici, ce reunește într-o ramă patru clepsidre de aceeași dimensiune, dar cu timpuri diferite: un sfert de oră, o jumătate de oră, trei sferturi de oră și, în fine, o oră.
Praf de marmură, nisip de rîu sau pulbere de sticlă, acestea-s printre cele mai bune pentru acuratețea trecerii secundelor dintr-un loc în altul al clepsidrei.
Pentru cei mai visători, cred, merge și cu praf de stele. Mai ales în august, cînd timpul poate sta și pe loc.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.
Foto: wikimedia commons
