Eram într-unul dintre primii mei ani de profesorat cînd am fost scos în careu și mustrat. Făcusem, după cum dovedise scandalul iscat, o greșeală enormă și directorul mă pedepsea acum, pe mine și pe cei cîțiva elevi de alături, prin umilire publică. Era sfîrșitul anilor ’90, tocmai se revoluționa învățămîntul românesc, aveam programe noi, aveam manuale noi, aveam și entuziasme, iar eu nimerisem în acest liceu de top al Clujului cu naivitățile unui profesor aproape debutant. Aveam în spate doar vreo doi ani de învățămînt. Concret, nebunia o generasem printr-o sarcină, credeam eu, creativă. Discutasem cu elevii de-a noua despre pamflet și le propusesem să manufactureze un număr de revistă, pe coli A4, cusute de mînă, cu pamflete care să ilustreze realități ale școlii lor. În principiu, era sarcină amuzantă și îmi imaginasem că va fi ca un fel de proiect pe care îl voi evalua cu ei în spațiul clasei, în orele noastre. Fapt e că revista, înainte de a o vedea eu, ajunsese pe la alți profesori. Conținea atacuri pamfletare la adresa multor colegi-profesori (fapt pe care, nu știu cum, nu mi-l imaginasem), unele mai grobiene, iar furtuna se declanșase. Acum eram făcut cu ou și cu oțet în careu, de față cu toată școala, elevi și profesori, iar în biroul directorului am îndurat o săpuneală cu multe cuvinte cu p și cu f. Pentru că directorul era genul acela de om care vorbea mereu cu profesorii cu cuvintele astea. S-a stins între timp și nu-i port pică, avea și umanitatea lui, l-am cunoscut în timp mai bine, dar conducea cu un stil autoritar de forță, era grobian, grotesc adesea, vulgar cît încape. Să te umilească era felul lui de a te controla, chiar dacă uneori, apoi, îți arăta și bunăvoință. Îmi mai aduc aminte că venea la orele mele pentru a verifica ce scriseseră elevii în caiete la ora de dinainte. Nu-mi iert faptul că îi permiteam asta, indiferent de motivele pe care le avea. Era pe funcții de cînd se știa aproape, fost inspector, inspector general adjunct, director.
Am cunoscut apoi și alte tipuri de directori, oameni de calitate, care m-au ajutat în dezvoltarea mea, pe care îi prețuiesc. Deunăzi m-am întîlnit la operă cu doamna Trif, pensionată de cîțiva ani, fostă directoare a mea vreo opt ani de zile, într-un colegiu tehnic unde numai ușoară nu era viața, dar unde m-am simțit ca-ntr-o familie. Doamna Trif era profesoară de engleză și conducea relaxat școala de mulți ani. Ne-am îmbrățișat și mă bucur de fiecare dată cînd o văd. „Te clopăi!“ era amenințarea ei, atunci cînd voia să te mustre și zîmbesc cu drag cînd îmi amintesc. Directorii mei de acum reprezintă și ei modelul participativ de conducere și, fără să insist prea mult asupra lor, cred că sînt printre cei mai plăcuți dintre cei pe care i-am întîlnit, fie de pe poziția de profesor, fie de pe cea de inspector, pe care am fost eu însumi peste zece ani.
„Pe vremea cînd eram eu simplu profesor…“, auzi pe cîte unul zicînd. Cam în vorbele astea stă totul pentru unii. În distanța dintre „simplul profesor“ și ce au ajuns ei acum, printr-un proces organic, natural, care în sfîrșit i-a situat în deplinătatea potențialului și a meritelor lor. Faci la ei, ca profesor, sluj la ușa biroului, pentru că sînt ocupați (știu bine măsura sarcinilor lor, atît în dificultatea unora, cît și în lejeritatea altora, căci ani de zile i-am avut pe unii în subordine, ca inspector) și tu trebuie să respecți de acolo, de jos, piedestalul pe care își duc ei sacul de responsabilități olimpiene. Ai o convocare de la minister poate, ești chemat deci oficial, dar trebuie să le asculți întîi discursul moralizator, să-ți asiguri suplinirea pentru ziua de absență de la școală, și „te lasă“ să pleci în cele din urmă simțindu-te chiar vinovat pentru că ăia te-au chemat să lucrezi ceva tot pentru sistem. Îți țin morală, de fapt, prin fiecare cuvînt pe care îl rostesc, în fiecare context și da, nu-i mai poți vedea nici tu ca pe niște „simpli profesori“. Sînt zei.
Funcția schimbă oamenii. Am avut și eu experiența aceasta, într-o oarecare măsură, fiind pătruns de importanța mea ca inspector. Viața m-a schimbat apoi și îmi aduc aminte că la un moment dat, aflîndu-mă printre colegii mei de limba și literatura română într-o comisie de examinare la simulări, pentru că nu erau destui profesori evaluatori, am intrat și eu la corectat. Mi s-a reproșat apoi, vezi Doamne, că nu eram destul de autoritar cu ei și dădeam exemplu prost amestecîndu-mă cu ei. Cu niște „simpli profesori“. Mi-am dat seama, cu trecerea anilor, că e mult mai important să fii iubit și prețuit ca prieten decît să fii temut ca șef. Am ajuns să nu am alt scop, ca inspector, decît să-mi sprijin colegii și să-i apăr. Cînd am trecut printr-un moment de linșaj public, acuzat că am construit la olimpiadă un subiect cu implicații ideologice și social-politice (acuză falsă în întregul ei), mi s-a întors cu vîrf: o petiție a zeci de profesori, de la cei mai venerabili la cei mai tineri, mi-a ținut partea. Le mulțumesc acum, pe această cale, „simplilor profesori“, colegii mei.
Cînd am renunțat la funcția de inspector, unul dintre motive a fost faptul că se pregătea o nouă evaluare a directorilor. Era inuman ce li se cerea. Erau îngropați în dosare, mormane întregi, multe irelevante, pe care trebuiau să le aibă nu doar în format de hîrtie, ci și scanate filă cu filă. Kafkian, mi s-a părut că ajunsese de nesuportat și am empatizat cu ei. Ca oameni, ca profesori, ca directori.
Ce vreau să spun însă este că există încă în întregul sistem acești directori. Acești inspectori. Pătrunși de misiunea lor divină. De pe care poziții se simt organic superiori și își marchează teritoriile cu fluidele aroganței, disprețului, hărțuirii. Aș obliga prin lege fiecare director sau inspector ca o dată la zece ani să redevină, cel puțin pentru doi ani, la catedră. Să mai fie încă o vreme „simplu profesor“.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
