Nu mă gîndeam să scriu despre intrarea dlui Moise Guran în politică. Pentru mine, e un prilej de mare amuzament și atît. Recunosc, am un motiv personal să fiu amuzat. În 2014, dl Moise Guran dădea un interviu în care apăra sfîntul jurnalism de fel de fel de indivizi care, zicea domnia-sa, îl pălmuiesc. Mă menționa și pe mine. Zicea că eu și Dan Diaconescu (înțelegeți, desigur, prin compania în care mă plasa cît disprețuia jurnalistul impecabil Guran căzătura imorală care eram) dăm o palmă jurnalismului pentru că am intrat în politică folosind fărîmele de notorietate și credibilitate dobîndite de la altarul presei. Las la o parte că, la data interviului, episodul politic al vieții mele se cam încheiase de vreun an. Dl Guran, devotat presei – înălțătoare misiune! –, se simțea dator să o apere de palmele mele murdare și, se știe, nu e niciodată tîrziu să aperi presa de unii ca mine și ca Dan Diaconescu. De-aia zic că m-a amuzat intrarea domniei-sale în politică. Și tot de-aia mi se părea că nu avea rost să scriu despre subiect, de vreme ce amuzamentul meu avea un motiv pur personal.

Cînd presa a reamintit poporului o postare de Facebook a dlui Guran din 2015, așadar la un an după episodul palmelor mele pe obrazul ei, eu nu am fost deloc surprins. Postarea era aceasta: „Vă spun doar atît: nu detest nimic mai mult decît detest un jurnalist care își abandonează meseria pentru a intra în politică. E o indecență în sine față de ea (de meserie), față de tine ca profesionist (cel mai des politicienii au fost mediocri în meseria lor de bază), dar este și o trădare față de public“. Mi-am spus că, totuși, tipul e impresionant. Indecență, mediocritate, trădare – nimic mai puțin. Ca orice activist al progresului care se crede jurnalist, dl Guran dă tare cu vorbele. Curajos, ferm, precis. Nu te joci cu oamenii de genul acesta!

Nu am cont de Facebook și nici producțiile dlui Guran nu au fost vreodată pe lista intereselor mele, dar cînd mi-a ajuns sub ochi această frumoasă declarație de principiu, am înțeles că am în față un om decent, briliant în profesia lui (care-o fi ea) și onest. Dl Guran, de altfel, este el însuși un principiu. Amuzamentul meu s-a prelungit citind reacția dlui Guran de acum, din 2020, cînd a fost confruntat cu declarațiile sale de acum cinci ani. Așadar, de ce a procedat dl Guran într-o manieră detestabilă, după propriile sale principii? „S-au întîmplat prea multe în acești ultimi cinci ani…“ – a spus, sibilinic, domnia-sa. Are dreptate. Poți să zici că nu s-au întîmplat? Nu poți.

În fine, azi de dimineață am mai văzut una. Pe un post de televiziune, dl Guran ar fi spus că a amestecat o dată jurnalismul cu activismul pentru că a resimțit tensiunea dintre etică și deontologie. Aici, zîmbetul amuzat devine hohot. Aici, m-am hotărît să scriu, totuși, pentru că lucrurile capătă o anvergură ce trece de amintirile mele personale. Deja e cam mult!

Întîi, că n-a fost doar o dată. A fost mai mereu. Apoi, totuși, nu poți să dai un spectacol moral cînd singur te vîri în ceva ce tu însuți spuneai că e imoral. Nu poți să spui că ai comis ceva ce-i rău după propriile tale criterii ca să răspunzi unui principiu și mai înalt al binelui. Sau, în fine, poți, dar îmi e greu să-mi imaginez că te aștepți să fii crezut. Adică dl Guran e impecabil, nu putea greși. Tensiunea din el nu era între bine și rău, ci între etic și deontologic. Orice variantă alegea, rămînea pe piedestal. Putea acționa fie deontologic, fie etic – adică și frumos, și eroic! A ales, deduc, calea etică, sacrificînd deontologia. Vai, săracu’, ce s-o mai fi chinuit, ce s-o mai fi perpelit între etic și deontologic! Sînt continuu uimit de capacitatea oamenilor de a găsi explicații înalte pentru gesturile lor cele mai joase. Spune, domnule, că ai luptat împotriva PSD și bine ai făcut! Și eu, și mulți, foarte mulți alții, am fost de aceeași parte a baricadei și te înțelegem. Să fii antipesedist în vremea lui Dragnea nu e nici etic, nici deontologic, e necesar politic, și punct. Credeți că printre antipesediștii din vremea lui Dragnea nu erau și ticăloși? Să vrei să dai jos stăpînirea lui Dragnea nu garanta că ești un tip moral. Binele pe care l-ai făcut dînd jurnalismului tău o anumită orientare politică nu e deloc înalt, nu e deloc eroic, nu e o dovadă a purității caracterului tău. E doar o dovadă că ai înțeles ce politică e bună sau rea pentru țara ta într-un anumit moment și atît. Nu-i nimic înălțător – e doar normal. În alte momente, e posibil ca atitudinea ta politică, exprimată și atunci prin jurnalism, să fi fost greșită. De pildă, cînd susțineai USL împotriva „dictatorului“ Băsescu. Consecința victoriei USL din 2012, de toți aplaudată la vremea ei, a fost dominația pesedistă din ultimii șapte ani. Cine nu înțelege că Dragnea-Vâlcov au ieșit din mantaua acelui USL, chiar nu înțelege nimic. De mulțumit, așadar, tuturor antibăsiștilor de atunci, inclusiv dlui Guran, cel prins între etic și deonotologic.

Dar, dincolo de sceneta penibilă „prins-între-etic-și-deontologic“ (chiar mă întreb de ce oamenii inteligenți joacă asemenea scenete, cum de nu-și dau seama cît sînt de caraghioase?), sînt cîteva observații de făcut.

Prima ar fi că jurnaliștii – doar ei, nu vă închipuiți că societatea românească toată freamătă acum – continuă cu această ipocrizie seacă. Vezi, Doamne, dacă un jurnalist intră în politică sau un om politic se apucă de jurnalism s-a produs un mic dezastru moral, unul dintre temeiurile lumii s-a surpat. În realitate, jurnalismul și politica sînt activități atît de complementare, încît trecerea de la una la alta este cît se poate de firească. Ambele au același „public-țintă“. Ambele vor să informeze. Ambele manipulează informînd. Ambele vor să schimbe lumea. Materia primă a ambelor este aceeași: cuvîntul. Ambele se exercită de către oameni care cred despre ei înșiși că merită să fie ascultați de toți ceilalți. Și asemănările continuă din orice unghi ai privi cele două activități. Și, nu în ultimul rînd, una are nevoie ca de aer de cealaltă: orice jurnalism susține/combate idei și echipe politice, după cum orice idei sau echipe politice folosesc mijloacele jurnalismului pentru a se impune. Nu se poate politică fără jurnalism și nici jurnalism fără politică. Interesant mi se pare că publicul larg simte cumva că nu e deloc ilegitim să faci politică venind din jurnalism. Avem zeci de dovezi că transferul este validat electoral. Presa chiar trebuie să fie un fel de rezervă de cadre pentru partide, așa cum foștii politicieni ar putea fi de mare folos presei. Sigur că, după ce faci această trecere, fie într-un sens, fie în celălalt, adversarii te vor ataca pe acest subiect, dar ce altă treabă au adversarii decît să te atace din orice, doar-doar nimeresc lovitura de grație? Publicul însă te validează. Dovezi se găsesc în tot spectrul politic: G. Firea și R. Bogdan sînt cele mai recente exemple. Și nu vă repeziți cu explicația celebrității. G. Firea și R. Bogdan nu au cîștigat alegeri pentru că sînt celebri, ci pentru că au devenit celebri prin jurnalism. Celebrități din sport, afaceri sau arte nu pot să-și convertească simpatia publică în vot, s-a dovedit cu vîrf și îndesat. Dar celebritățile din jurnalism, iată, pot. Motivul e simplu: cele două domenii, politica și jurnalismul, sînt siameze, iar trecerea de la unul la altul, cu întregul pasiv și activ dobîndit, nu pare deloc abuzivă electoratului. Bineînțeles, nu mă aștept să dispară ipocrizia jurnalismului aseptic. Mai ales că, iată, trec la a doua observație.

O observație care ține mai mult de pitorescul locului: imediat ce dl Guran, intransigentul susținător al despărțirii jurnalismului de politică pînă mai ieri, a trecut în politică, locul său pe banca acuzării a fost ocupat. Zeci de domni Guran au sărit să-l facă praf pe dl Guran. Nu mă îndoiesc că și dintre ei, în viitor, vor fi mulți care vor trece în politică cînd vor primi oferta  potrivită. Ai zice că fără Gurani presa noastră nu poate exista. Ceea ce, ca să revin în starea de început a articolului, este și amuzant dintr-un anumit punct de vedere. Ce ți-e și cu viața asta, cum le învîrte ea pe toate, cum ne învîrte ea pe toți…

Foto: adevarul.ro