…deși trebuie să mărturisesc că ideea mi-a venit urmărind noul serial sud-coreean, The Squid Game, care s-ar traduce prin Jocul calamarului. Cum însă, în mentalul european, „caracatița” are un impact emoțional mult mai mare decît „calamarul”, iar aci nu vorbim despre zoologie, prefer imaginea caracatiței celei a calamarului. În definitiv, cînd vorbesc despre tentaculele corupției, să zicem, europenii cel puțin nu se gîndesc la „calamar”, ci la „caracatiță”. Nu întîmplător, serialului italian de succes și în România despre mafie îi spunea La piovra, nu Il calamaro.

Pentru cei care nu l-au văzut (din cîte înțeleg, serialul sud-coreean poate fi urmărit și-n România), în The Squid Game e vorba despre nici mai mult, nici mai puțin de 456 (patru-cinci-șase) de oameni disperați financiar, care acceptă de bunăvoie și nesiliți de nimeni să intre într-o serie de jocuri „copilărești”, în care însă perdanții nu își pierd (sic!) doar inocența, ci și viețile, în speranța cîștigării unei averi fabuloase. De-ndată ce participanții realizează că se joacă pe viață și pe moarte fără ghilimele și fără metafore, se întîmplă ce era de presupus – se intră în logica instinctului de supraviețuire. În pojghița de civilizație apar imediat primele fisuri, care se adîncesc rapid, pe măsură ce scade numărul participanților și crește suma pusă în joc. Frica de moarte, mînă-n mînă cu lăcomia, funcționează aidoma unui incubator de ouă de Tyrannosaurus Rex. Cojile se sparg, iar dinlăuntrul fiecăruia se ivește monstrul. Creierul reptilian.

Fără a da prea multe detalii, „mesajul” filmului e, la o prima vedere, unul cu accente creștine: „Cînd sînt slab, atunci sînt tare” și „Cei din urmă vor fi cei dintîi”. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat interesant nu e mesajul, ci „mediul” de comunicare: competitorii sînt îmbrăcați în aceleași uniforme (albastre) și le este interzis să-și folosească numele. Devin egali, dar își pierd identitatea. La rîndul lor, „gardienii” sînt și ei îmbrăcați în uniforme (roșii) și poartă măști pe care, dacă le scot, își pierd (și ei) viața. Interșanjabili și ei. „Gradele” armatei de paznici sînt indicate printr-un cerc, un triunghi sau un pătrat vopsit pe mască. Fără alte zorzoane, simplu și eficient. „Capul” întregii operațiuni e unul singur, la fel și capul armatei de paznici, cu drept indisputabil de viață și de moarte asupra „jucătorilor” și „gardienilor” deopotrivă, mascat și el. Fără chip și el. Asta e caracatița. Acesta e statul autoritar – paralel sau nu. Statul cu un singur cap și milioane de tentacule, toate anonime, statul în care ordinele se execută, nu se discută. Iar dacă se discută, se execută. Statul pe care comunismul a încercat zadarnic să îl impună în Vest. Statul care se bucură în continuare de succes în Est. Gîndiți-vă doar care sînt primele trei partide cîștigătoare la ultimele alegeri din Rusia.

În Vest, un alt monstru bîntuie imaginarul colectiv încă din Grecia antică – hidra, înlocuită în Evul Mediu de către balaurul cu șapte sau nouă capete. E un monstru „pe dos” față de caracatiță. Aici avem de-a face cu prea multe capete pentru un singur trup. Democrații din ziua de astăzi s-ar putea întreba de ce-ar fi această făptură un monstru – nu e oare imaginea însăși a democrației în care mai multe capete conduc poporul sau corpul politic, pentru a folosi o altă imagine datînd tot din Evul Mediu, dar propagată pînă în modernitate? Ce poate fi monstruos aici? Și totuși, vechii grecii, celebrați ca „inventatorii democrației”, au născocit și mitul hidrei cu nouă capete, așa că poate s-ar cuveni să luăm hidra mai în serios.

Ce știm despre hidra antichității? Că trăiește într-o mlaștină, lîngă Lerna, își are sălașul într-o văgăună sau peșteră și după fiecare cap tăiat îi mai cresc două. Simplu spus, încercările de a o ucide nu fac decît s-o întărească. În contradistincție cu hidra din mlaștină, caracatița trăiește în oceanul uriaș și misterios, dar își are și ea văgăunile ei. Și ei, zice-se, îi cresc tentaculele după ce sînt tăiate, precum șopîrlelor cozile. Hidra e într-atît de periculoasă încît nici măcar Hercule n-o poate dovedi singur, ci are nevoie de ajutorul nepotului Iolaus, care arde (cauterizează?) rana după fiecare cap retezat, prevenind astfel creșterea altor două. Focul, însă, nu poate acționa în ocean, așa că tentaculele caracatiței vor continua să crească atîta vreme cît capul trăiește. Iar capul nu poate fi distrus cîtă vreme rămîne mascat (necunoscut). Ultimul cap al hidrei, ne spune povestea lui Hercule, e capul nemuritor, așa că trebuie îngropat sub o piatră care nu poate fi ridicată.

Mitul hidrei a supraviețuit democrației ateniene. În Evul Mediu, hidra s-a transformat într-un balaur cu mai multe capete, povestea a îmbrăcat variante multiple, numărul capetelor s-a înmulțit sau a scăzut, dar ideea de bază a rămas aceeași: 1) corpul cu mai multe capete e nu doar monstruos la vedere (atunci ar fi vorba doar de circ), ci și periculos faptic, pentru că te poate omorî; 2) încercările clasice de asasinare, prin decapitare, nu fac decît să întărească monstrul prin multiplicarea capetelor; 3) monstrul poate fi răpus doar de către un erou (vreun cavaler fără de pată și fără de prihană, Prîslea cel Voinic, ș.a.m.d.) și doar printr-o strategie neobișnuită (ceea ce astăzi s-ar numi „thinking out of the box”). Iar, dacă vreți să complicăm și mai mult această metaforă, să ne amintim că-n multe povești pericolele pentru erou încep de-abia după uciderea balaurului cu mai multe capete, și ele vin nu de la monștri, ci de la oameni invidioși și vicleni. (Notă: basmul popular cules de Ispirescu, cu Balaurul cu șapte capete, e mult prea încărcat de simboluri – tovarășii voinici, focul, ciclopii din peșteră etc. – pentru a putea fi discutat acum.)

Și, dacă încă mai credeți că vorbesc despre povești, amintiți-vă cum se discuta cu admirație despre gestionarea chinezească a „crizei COVID” sau cum populismul și nostalgia autoritarismului merg în Vest mînă în mînă cu apelurile la democrația directă și la egalitarism. Un alde Putin merge mînă-n mînă cu o alde Greta Thunberg, caracatița își întinde tentaculele spre hidră și invers. Caracatița omoară prin sufocare. Hidra omoară prin otrăvire (de aceea Hercule își înmoaie săgețile în veninul hidrei – pentru a-și putea ucide mai ușor viitorii dușmani; veninul hidrei e foarte eficient). Vorba poetului, „c-o moarte toți sîntem datori, dar nu-i totuna …”. Prinși între caracatiță și hidră, ce-alegem?

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).