Nu știu de ce, cu cîteva zile înainte de alegeri mi-am adus aminte de unele episoade din formidabilul roman al lui J.M. Coetzee, Așteptîndu-i pe barbari, demult citit. Cum memoria îmi era nesigură, am pus iarăși mîna pe carte în căutarea pasajelor. Răsfoind, am fost sedus iarăși de arta marelui romancier și, fără să am intenția aceasta, m-am trezit că am recitit-o pe de-a-ntregul. Locuitorii Imperiului din romanul lui Coetzee trăiau cu frica de invazia barbarilor de dincolo de granițe, din teritoriile necunoscute. Reacția politico-administrativă înfricoșată a Imperiului a scos la iveală barbaria propriului regim. Barbarii din afară, cel puțin pînă la finele romanului, nu au mai venit, dar frica i-a făcut pe gardienii Imperiului să vadă barbari peste tot și să înceapă, brutal, să-și facă treaba. Nu a fost o invazie a barbariei străinilor amenințători, ci o deșteptare a barbariei în acei cetățeni ai Imperiului chemați să-l apere. Dar dacă ar fi venit, totuși, barbarii și Imperiul ar fi devenit cîmpul de luptă între barbarii din interior și barbarii din exterior?

Dat fiind că, în veacul nostru, nu te mai temi atît de tare de străin – de fapt, cam nimeni nu mai e absolut străin în lumea celor maximum șase grade de separație –, te temi de cel de lîngă tine. De dragul unei piruete speculative, ai putea spune că te temi de străinul de lîngă tine, de străinul care ți-e rudă, soț, copil, părinte, prieten, vecin, coleg, cunoștință. Dar nu de speculații triste vreau să mă ocup acum. E vorba de altceva. E vorba de frica pe care o avem unii de ceilalți în acest îndrăcit, tot mai îndrăcit „război cultural”.

Gardienii progresului de la noi se tem de semenii lor, adepți ai „iliberalismului”, zice-se, în toate declinările pe care nu obosesc să le caute, să le găsească, să le expună, să le răstignească, precum rasismul, homofobia, fascismul, misoginismul. Vigilența ideologică, îndemînarea specifică creierelor sărace, dar înfierbîntate de a manevra rapid etichete infamante la modă, cuplată în unele cazuri cu șomajul sau cu ratarea profesională, trebuiau să poată oferi, totuși, un serviciu stabil, așa că au apărut veritabile miliții ale corectitudinii politice alcătuite din oameni plătiți – uneori, chiar din bani publici – să urmărească și să amendeze devierea libertății de exprimare de la linia ideologică a zilei. Foștii activiști de Partid Comunist, troglodiții cu „munci de răspundere” în aparatul propagandei comuniste, inclusiv pe la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, au urmași. Milițianul ideologic, cenzorul de partid și de stat de dinainte de 1989 există și lucrează astăzi în instituții zis „democratice”, precum CNCD. În orice caz, există printre adepții progresului liberal consensul că e nevoie de gardieni care să apere „cuceririle” de barbari. Gardienii progresului liberal au organizații, au bani și resurse, au partid parlamentar, au presă, au universități și școli, impun programul educației viitoarei generații. Presiunea lor, uneori seducătoare, alteori înfricoșătoare, dă roade: ei reinventează civilizația după chipul omului recent, pe calapodul lui. Pînă de curînd, barbarii erau fie clerul (cam nesupus, nu-i în regulă!), fie cîte un intelectual public care se încăpățîna să rămînă conservator, să critice USR sau să bombăne atacurile anticlericale și anticreștine, să creadă în Dumnezeul tradiției creștine și să afirme asta răspicat, să creadă în virtuțile educate clasic mai mult decît în ora de educație sexuală sau în doctoratul în studii de gen și alte asemenea erezii. Și cum se luptau așa gardienii fericirii corect politice cu barbarii îndărătnici din interior, care desigur se opun fericirii generale pentru că sînt proști și corupți sau ceva pe-acolo, deodată, de sub radar, alegerile din 6 decembrie au scos la iveală alți barbari. De data asta, cum s-ar zice, the real stuff...

Ceea ce e amuzant cu gardienii, în general, este că, oricît sînt ei de pregătiți, de atenți, ba chiar de obsesiv insomniaci în garda lor, cînd e să se întîmple, sînt luați întotdeauna prin surprindere. De fiecare dată, în campaniile electorale ni se spune că alegerile care vin sînt decisive, că de ele atîrnă „viitorul, prezentul și trecutul țării” (Farfuridi). Acum ori niciodată! Sîntem la o răspîntie! Se decide drumul țării pentru decenii! Sînt cele mai importante alegeri de la Revoluție încoace! Așa ne-a fost livrată fiecare rundă de alegeri în parte și toate la un loc. Evident, acestea sînt vorbe goale. Alegerile sînt importante, desigur, dar alegerile cu adevărat cruciale au fost rare: 1996, 2009, 2014 și cam atît. Și mă refer la alegerile prezidențiale, căci cele parlamentare nu au generat niciodată schimbări majore. Cînd au fost, schimbările politice de acest gen au venit întotdeauna de la președinte. Nu aveam, așadar, nici un motiv să cred că alegerile parlamentare din acest an au vreun zvîc. Și, totuși, de data asta, cînd părea că nimic special nu se va întîmpla, ceva special s-a întîmplat.

Alegerile din 6 decembrie au adus pe prima scenă politică a țării acest partid, numit Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care emană o vigoare îngrijorătoare, barbară. Șoc! Cum, 9%? Ochi peste cap, exasperare, urlet („Democrația în pericol!”). De fapt, AUR bate-n cuie victoria oamenilor noi în politică: avem, de-o parte, o uniune care vrea să salveze România și, de cealaltă parte, o alianță care vrea să-i unească pe români. Ambele forțe ale oamenilor noi au cîte un proiect de viitor pentru România. Ambele știu clar cum trebuie să arate societatea românească în viitor. Spre deosebire de ele, partidele bătrîne, PSD și PNL, cînd sînt chemate să articuleze un ideal, bîlbîie vorbe de nisip. Așa că, din ce avem afirmat acum, viitorul României ar putea să fie userist (adică un fel de soviet corect politic) sau aurist (adică un fel stat legionar agiornat).

Cu viitorul ce se joacă acum între aceste două distopii, sper ca țara mea să nu-și fi pierdut norocul, să scape cumva și de data asta, să nu devină cîmpul de luptă între cele două barbarii...

P.S. Da, văd diferențele mari, multe și radicale dintre USR și AUR. Le vede toată lumea, n-are rost să scriu despre ele. Asemănările, însă, mi se pare mult mai relevante. Căci barbarii sînt de-aici, de-ai noștri; vorba sloganului iliescian de pe vremuri – dintre noi, pentru noi...