O prietenă cu un apetit narativ mai puțin obișnuit îmi povestește cum, la bacalaureat, profesoara lor de latină a împărțit subiectele rezolvate în sala de examen, dar ei, cu care se certase înainte, nu i-a dat, lăsînd-o să se descurce. S-a descurcat, a luat 10, îmi spune (dar nu acest detaliu e relevant în istorie), în vreme ce majoritatea colegilor ei au luat 7, 8 sau 9, pentru că profesoara greșise ceva la eseu.
Ați făcut deja ochii mari, pentru că nu vă puteți imagina acest fapt? E bine! Pentru că e vechi, prietena între timp a terminat facultatea, lucrează ca profesoară de mulți ani, deci s-a scurs de atunci multă apă pe Someș, cum zice ardeleanul. E inimaginabil azi. Îmi propusesem să nu scriu despre bacalaureat anul acesta, pentru că nu mi-a atras atenția în mod deosebit și eram mai degrabă supărat pe vremea urîtă cu care mă certasem eu în Deltă sau atent la alte mișcări mai nuanțate și mai personale ale trecerii timpului. Dar am văzut zilele acestea o discuție despre cum trei din cinci elevi intrați în 2007 în școală nu au luat anul acesta bacalaureatul. Se cam aruncă vina pe lipsa reformelor reale și pe instabilitatea de viziune (schimbări succesive de miniștri și reforme cîrpite). Nu am apucat să cercetez date statistice (nu sînt un împătimit al studiilor cantitative) și cred că e drept, dar ar mai fi ceva: de la o vreme, de cînd sînt camere de supraveghere, din 2011, au tot scăzut procentele, deci aș zice că, de fapt, e o problemă care abia acum începe să se vadă, nu că ar fi doar generația 2007 (poate și cele de după) în cauză. Nici generațiile anterioare nu și-au prea luat pe bune Bac-ul. Cînd, în 2011, s-a implementat această decizie, sub conducerea ministerială a lui Daniel Funeriu, lumea a cam fost șocată și unii chiar considerau măsura o formă de cheltuială inutilă. Iată că nu a fost, ci ne-a dat, cu timpul, procentele corecte. Dacă înainte procentele în toate județele indicau o pregătire de tipul excelenței, ulterior s-au mai temperat impresiile, iar astăzi ajungem să facem analize despre starea reală a competențelor absolvenților de liceu. Față de momentul introducerii camerelor, Daniel Funeriu a explicat zilele acestea, într-o postare pe Facebook, că nu a reprezentat doar un act administrativ cu impact educațional, ci o formă de „a arăta negru pe alb starea morală deplorabilă în care se afla naţiunea noastră. 20 de ani de democraţie (la vremea aceea) au făcut din naţiunea noastră una care frauda masiv bacalaureatul, adică începutul în viaţa de adult a copiilor noştri. Era expresia cîrdășiei între victimă și călău, a refuzului de a sta drept în fața realității, a șmecheriei care ne roade din interior. A fost o oglindă pe care, cu bună-ştiinţă şi intenţie, am pus-o în faţa naţiunii.“
Observația domnului ministru Funeriu este cît se poate de interesantă și merită pusă în valoare, dar aș duce puțin întrebările mai departe, înspre niște aspecte care țin de construcția socială și de nevoile acesteia. Am ajuns să ne luptăm astăzi pentru niște procente care să evidențieze excelența și unele județe, printre care și al meu, sînt într-o competiție acerbă de situare pe podium. Să fim pe primele locuri în privința promovării (nu promovabilității, cum scrie presa) la bacalaureat a devenit unul dintre obiective. Un soi de olimpiadă a bacalaureatului. Personal, mi se pare tot mai păgubos modul în care ne luptăm pentru situare în orizontul acestui substantiv, excelență în sus, excelență în jos, uitînd problemele reale, ale maselor, nu ale vîrfurilor, și uitînd că realitatea socială nu are nimic de-a face cu numărul de absolvenți care obțin diploma de bacalaureat.
La ce bun, la urma urmei, bacalaureatul, într-o societate care nu știe să gestioneze soarta absolvenților săi, fie ei cu sau fără diplomă? Ne învîrtim cîteva zile în jurul acestor procente și al unor topuri despre liceele cu cele mai bune rezultate din țară. Profesorii, într-o manieră responsabilă în mare măsură, își duc elevii spre acest examen într-un sistem inerțial, cu programe școlare învechite și cu o viziune de ansamblu a învățămîntului care funcționează din timpuri străvechi, prea puțin adaptată nevoilor reale ale societății contemporane. Se cam omite din analizele lăsate pentru public faptul că, dintre elevii care aveau statutul de absolvenți de clasa a VIII-a în 2007, unii au intrat la licee cu medii de 2 și de 3 la examenul de Evaluare națională, că aceștia nu au mai avut posibilitatea să parcurgă alte forme de învățămînt, care să li se potrivească, de tipul școlilor de ucenici sau al școlilor profesionale, că mulți au renunțat apoi la școală, fie prin abandon, fie pentru că după absolivirea clasei a X-a învățămîntul nu mai este obligatoriu.
Ce se întîmplă cu acești elevi, unde sînt ei, care e statutul lor în societate? Dar ce se întîmplă și cu mulți absolvenți care au luat bacalaureatul și care nu sînt atrași de studiile universitare sau le fac doar așa, duși de val? De ce ne preocupă atît de mult această diplomă, în loc să identificăm soluții reale pentru ca cei ce nu sînt atrași de studiu în forma sa pre-academică, dominant totuși în licee, să se poată integra real în societate ca oameni calificați, cu statut onorabil și cu șanse de a fi fericiți?
Diploma de bacalaureat nu ar trebui să fie, într-o societate echilibrată, un reper al excelenței. Ar trebui să fie pur și simplu o recunoaștere firească a unui parcurs firesc al unor elevi care în mod firesc au absolvit o formă de învățămînt care, tot în mod firesc, li s-a potrivit. Nu un motiv de bătut cu pumnul în piept sau de aplecat capul în jos cu rușine.
Ca să revin la Deltă: am locuit, în Sf. Gheorghe, la un întreprinzător care-și făcuse o pensiune și îmi spunea că nu are decît zece clase. Un om de treabă, pe care l-am privit cu simpatie și cu care am băut cîteva beri bune. În satul acela, puțini au bacalaureatul. Dar dintre cei ce nu-l au, și mai puțini au știut să se descurce în viață. Majoritatea trăiesc greu, de pe azi pe mîine. Satul acela e cam ca România: cu cîțiva oameni care „și-au luat bacalaureatul“ și au mici afaceri de tipul pensiunilor sezoniere și cu alții care se descurcă greu, nu au oportunități, trăiesc la limita subzistenței, privind de la gard strada. Cum facem să-i ajutăm pe toți și să formăm o societate cu roluri distribuite echilibrat, care să ofere fiecăruia șansa de a fi fericit ar trebui să ne preocupe, nu cum să le vîrîm tuturor pe gît informația necesară pentru a obține bacalaureatul. Excelența abia atunci ar fi o realitate a fiecăruia.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
