Avatarul Mioriței și eutanasia

…pentru că tot mi s-a reproșat în ultima vreme că nu scriu despre problemele zilei și c-am pierdut contactul cu realitatea, voi încerca măcar acum, spre sfîrșitul anului, să îndrept ce se mai poate îndrepta la acest capitol. Nu știu alții cum sînt, vorba lui Ion Creangă, dar eu, cînd mă gîndesc la realitatea cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, mă cuprinde o ușoară amețeală, braț la braț c-o ușoară invidie față de cei care pot vorbi despre asta fără emoții, de parcă în realitate (sic!) ar ști exact cum stă treaba.

I-auzi una! O știre Reuters de acum vreo două săptămîni ne informa că s-a stabilit un nou preț record pentru cumpărarea de pămînt virtual într-o realitate – ați ghicit – virtuală, un metavers denumit Decentraland (cum ar veni, Pămîntul descentralizat): echivalentul a vreo două milioane și jumătate de dolari pentru un teren care ar ocupa cam cît un teren de baschet, în realitatea asta, cea de toate zilele. În engleză, știrea sună și mai bine: „Virtual real estate land plot sells for record 2.4 million”. Virtual real estate! Pentru necunoscători, aceste lumi virtuale, dintre care Decentraland e doar ultima pe principiul democrației directe, imită, fiecare după puteri și tehnologie, pe cea reală: cumperi, vinzi, vizitezi muzee, faci expoziții de modă, dar cireașa de pe tort rămîne (zic eu, necunoscătorul) avatarul.

Avatarul e adevărata ispită – cea care-i face pe niște oameni altminteri reali să-și petreacă uneori mai bine de jumătate din viață într-o lume virtuală. De ce? Pentru că avatarul ești tu, așa cum ai vrea să fi fost! Nu-ți place numele pe care ți l-au dat părinții? Îl schimbi! Ești mititel și ochelarist, cum sînt eu? Dacă te deranjează asta, îți faci un avatar de om înalt, c-o privire de vultur! Ești femeie, dar te simți bărbat (sau invers)? Dai un click și-ți schimbi sexul (virtual)! Nu-ți place țara în care trăiești sau viața-n general? Le schimbi, cum ți-ai schimba ciorapii. Această posibilitate de a te re-crea după chipul și asemănarea nu a lui Dumnezeu, ci a ideii tale despre eul ideal pare să fie irezistibilă! Să ridice două degete cine n-a fost niciodată ispitit de posibilitatea lui „Ce-ar fi fost dacă…?”.

Dar problema zilei de astăzi nu e ispita. De milenii, oamenii visează la „Ce-ar fi fost dacă…?”, cu rezultate cînd mai bune, cînd catastrofale. Pînă de curînd, însă, pîrdalnica de realitate îi forța să își ajusteze dorințele. Oricît de mult ți-ai fi dorit să zbori precum Superman, n-aveai cum. Trebuia să iei avionul. Acum, în realitatea virtuală, o poți face de unul singur, ca păsările. Pînă mai ieri, oricît de mult ți-ai fi dorit să rămîi pururi tînăr și ferice, biologia și oglinda te obligau să accepți că îmbătrînești. Acum îți pare că-ți poți îngădui să ignori orice restricții reale, refugiindu-te în lumea virtuală. Lumea virtuală, metaversul, îți promite tinerețea fără de bătrînețe și viața fără de moarte.

Sau nu?

I-auzi două! O companie elvețiană a inventat o nouă metodă de sinucidere asistată – un soi de coșciug „tipărit” în trei dimensiuni de către un computer, în care te vîri de bunăvoie, apeși pe un buton și mori din lipsă de oxigen și de dioxid de carbon. Capsula cu pricina n-arată defel a coșciug, dimpotrivă. Are un aspect foarte hipster, vine în mai multe modele și poate fi transportată oriunde, la munte, la mare și-n orice împrejurare, cum spunea o reclamă socialistă. Partea cu adevărat „atractivă”, declară inventatorul Philip Nitschke (nu Nietzsche!), ar fi că folosește inteligența artificială pentru a determina dacă persoana cu pricina se „califică”. Simplu spus, un computer îți dă voie (sau nu) să te retragi din viața reală.

Să recapitulăm. Pe de-o parte, noua tehnologie îți permite să ignori neplăcerile realității, prin refugierea într-o lume alternativă, virtuală. Pe de cealaltă parte, aceeași tehnologie îți judecă, pe baza unui chestionar completat online, abilitatea de a mai suporta (sau nu) realitatea, oferindu-ți totodată opțiunea de-a scăpa de ea, refugiindu-te în moarte. Pe de-o parte, ai promisiunea de-a scăpa de constrîngerile realității. Pe de cealaltă parte, ai recunoașterea tacită că de realitate nu poți scăpa, dar și ideea că moartea e tot un soi de „fugă de realitate”. Cum ai da-o, cum ai suci-o, „dușmanul” rămîne același – pîrdalnica de realitate pe care n-o poți controla după pofta inimii.

Iar cu tema controlului ajungem, într-un sfîrșit, și la Miorița din titlu. Dacă vă mai amintiți din școală, balada surprinde avant la lettre ambele aspecte discutate mai sus: avem atît o realitate virtuală, în care Miorița (un avatar?) trage cu urechea la șopotelile ciobanilor rivali și vrea să controleze situația, dar și un soi de prefigurare a capsulei elvețiene. Precum viitorii beneficiari ai ultimei mode în materie de eutanasiere, și ciobănașul nostru are pretenții referitoare la unde și cum să fie îngropat, cu trei feluri de fluierașe (de fag, de os și de soc), la care elvețienii nici n-au visat, dar nu moare de bunăvoie. Spre deosebire de elvețieni, dar și de Miorița, el știe că nu poate controla totul. Oilor li se oferă o variantă virtuală mult mai atractivă („A căzut o stea, / Soarele și luna / Mi-au ținut cununa / Brazi și păltinași / I-am avut nuntași” etc.) decît măicuței bătrîne cu brîul de lînă („Iar la cea măicuță, / Să nu-i spui, drăguță, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / Soarele și luna…” ș.a.m.d.). De ce? Pentru că, spre deosebire de oi, măicuța se mai poate lăsa prostită, însă foarte puțin, să zicem de către Moș Crăciun) și a fi prostit (să zicem de către niște plagiatori ajunși în vîrful piramidei politice) e o diferență uriașă – e diferența dintre realitate și realitatea virtuală. E diferența dintre ciobănașul care știe că nu poate controla totul, oricît de mult și-ar dori, și ceilalți ciobani care-și imaginează că ar putea avea controlul dacă și-ar ucide competitorul, c-are oi mai multe, mîndre și cornute. Vrînceanul și ungureanul nu realizează că, procedînd astfel, nu fac decît să intre în turmele pe care încearcă să pună mîna. În turmele care-și imaginează că aleg libere ultima modă în materie de orice (politicieni, blugi sfîșiați, social media, smart gadgets etc.). Iată paradoxul: cu cît încercăm să controlăm mai mult, cu atît mai repede ne transformăm într-o turmă lesne de manipulat. E diferența dintre adevărata voință și iluzoria putință.

La anul și la mulți ani!

P.S. Știu că nu mă va crede nimeni, dar mă simt dator să vă spun că, în realitate, textul a fost scris înainte de a citi ultimul Dosar din Dilema veche, dedicat acestui subiect.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).