Sîngele albastru de aristocrat rom de Budrea și de lorzi alcoolici de Ghelmegioaia (cu deficit de culoare compensat de rasism) mi-a fost întotdeauna de mare ajutor.

Prima dată cînd am priceput avantajele originilor mele eclectice a fost pe la 10 ani.

Am fost trimis în căutarea lui taică-miu. Tata nu era deloc un om impredictibil. L-am găsit rapid. Discuta probleme complicate despre filozofia originilor doamnei Viorica, șefa afurisită de la Cățeaua Leșinată. L-am convins cu greu să mergem acasă, căci mai avea bani și, slavă Domnului, băutură era destulă la crîșmă. Studiul aprofundat al calității țuicii și cele șapte beri au avut, totuși, efecte negative asupra echilibrului, așa că la a doua căzătură a lui ne-am prăvălit împreună. Am căzut cumva peste el. După o înjurătură mobilizatoare, tata și-a amintit de portofel. M-am apucat să-l caut prin buzunare.

M-am trezit cu o ditamai smetie, urmată de un solid șut în cur și înjurături cu țigani. Doi oameni de treabă au crezut că eu, puștiul negruț, încercam să fur ceva de la compatriotul alb și blond răpus de efort. Onoarea și loialitatea pilangiilor din Craiova a fost probabil cea mai solidă caracteristică culturală a cartierului.

Tata a reușit să explice, spre dezgustul celor doi, că sînt fiu-su. La numai cinci minute mai tîrziu era să îmi iau o altă bătaie, de data asta de la doi adolescenți romi care întrezăriseră o oportunitate. Am fost salvați de poștașul nostru, care i-a înjurat cu patos în țigănește.

Bătăile au fost o parte extrem de importantă a copilăriei mele. Acum cred că Dumnezeu, mai ales prin mîna dibace a mamei, îmi pregătise destinul de a deveni Rocky Balboa al neamului. Nenorocirea a fost că am un maxilar fraged, o structură osoasă mai degrabă făcută pentru zbor și o viteză de deplasare cu mult peste medie. Viteză care este stimulată pozitiv de perspectiva unui conflict cu trosneală.

Accidental mi-am dat seama că evitarea făcălețului mamei este posibilă în cazul în care reușesc să introduc un element de surpriză înainte ca ea să-și intre în mînă. Tata nu avea nici rapiditatea, nici concentrarea necesară de a reuși să mă tuflească, așa că m am concentrat pe psihologia feminină.

Bîrfele din bloc, mai ales cele care le priveau pe tanti Condoiu și pe tanti Antoci – dușmancele ei ideologice –, funcționau perfect, la fel cum funcționau dezvăluirile despre noile locuri unde își ascundea tata pileala și despre ultimele cuceriri ale unchiului Gogu.

Pe termen lung, investiția de timp în a mă specializa în schimbarea discuțiilor cu potențial de scandal a avut un rezultat neașteptat de benefic.

Tot pe la vîrsta aia, soră-mea s-a măritat. Nunta a fost o chestie foarte frumoasă. Tata nu ne-a înșelat așteptările și a fost matol de la prima oră, dar a rezistat eroic pînă la sfîrșitul petrecerii. Mama și-a făcut o rochie dintr-un material azuriu, ales probabil din ură pentru taică-miu, că altfel nu îmi explic. Pînă la tanti Viorica Vasilica, nu am mai văzut ceva similar. M-am gîndit atunci că, dacă ar folosi culoarea aia la semafoare, sigur nu ar îndrăzni nimeni să pretindă că nu a văzut-o. I-am spus asta și mamei, care a reacționat pozitiv, aruncînd cu fărașul după mine. Presimțirea că critica de fașion și simțul umorului nu prea funcționează la partea feminină a aristocratelor de Budrea mi-a fost validată de o farfurie de ciorbă în cap, pe care am primit-o cu grație de la Geta, cînd am comentat că paltonul ei de nurcă ar stîrni invidia întregii șobolănimi din Balta Sărată.

Rochia mamei a fost, spre stupoarea mea, foarte apreciată de nuntași și mai ales de nuntașe. Toate, desigur, îmbrăcate de parcă ar fi vrut să arate cît de frumoasă și de elegantă era soră-mea.

Nunta lui frate-miu a fost și mai minunată. Fie toate croitoresele din Craiova erau specializate pe produs de abajururi pentru campionatul mondial de ­kitsch uri, fie era ceva în neregulă cu mine.

La școală am fost întrebat de meniu, că doar eram în anii ’80 și ne era foame permanent. Am răspuns că am avut veioze cu sarmale și murături în alcool, o descriere elegantă și realistă a cuplurilor de la nuntă. Este una dintre poantele de care sînt încă mîndru, căci de multe ori mă comport de parcă aș avea 13-14 ani.

Mama și-a modificat rochia aia azurie cred că de vreo zece ori, căci trebuia să întrețină o casă cu un alcoolic și cîteva rude foarte sărace care ar cam fi murit de foame fără ea. Spre sfîrșitul carierei, mama a transformat rochia într-o uniformă de serviciu care stîrnea invidia faianței din sala de operație unde lucra.

Am fost foarte mulțumit că nu mi-a făcut mie ceva din ea, nu de alta, dar este tare îndemînatică și mașina de cusut trebuia folosită. Și acum o mai lovește hărnicia și mai pune de niște „trusouri“ de pat care i-ar face tare mîndri pe Fuego sau pe Vali Vijelie.

Foto: Cosmin Bumbuț