Ai fost, bă, careva fericit la viaţa ta?

Presupun că mulți dintre cei ce citiți acest articol aveți senzația că sînteți fericiți, acum. Și dacă aveți senzația, înseamnă că și sînteți. Da, sînteți fericiți pentru că a venit vacanța, pentru că sînteți în concediu, e vară, nu aveți treabă și leneviți cu o cafea în fața laptop-ului, citind sau poate chiar ținînd în mîini, pe vreo terasă, un exemplar din ediția tipărită a Dilemei vechi. E normal. Sînteți fericiți. Dar oare care-i faza cu fericirea aceasta, știm, de fapt, ce ne face cu adevărat fericiți? Nu vi s-a întîmplat să constatați că ceva ce credeați că vă face fericiți să nu fie decît o formă de bine de moment?

Nu, nu vreau să filozofez ieftin pe marginea conceptului de fericire. Nu mă țin curelele, mai ales pentru că, în ce mă privește, vacanța încă nu a venit, mai am pe agendă multe urgențe și deadline-uri. Stau, totuși, pe balcon și scriu acest articol, mă bucur de un vînticel plăcut care adie îmblînzind canicula din ultimele zile, mai arunc o privire pe feed și vă contemplu și vouă fericirile, îngrijorările sau revoltele, unora tristețile și altora măștile. Sînt obosit după un an școlar greu, care a avut destule complicații pentru mine – nu doar profesional –, și lucruri bune, și momente intense, și mai puțin bune. Am fost fericit? Am fost în cîteva momente satisfăcut, în cîteva împlinit, în altele mîndru sau, în altele, dezamăgit. Dar fericit? Nu știu sigur nici eu ce ar fi fericirea. Dar pot face un exercițiu.

În lumea în care aș fi fericit m-aș trezi de vreo trei-patru ori pe săptămînă fără ceas, la ora opt, probabil, de la sine, destul de odihnit încît să am prima senzație de bine a zilei. Aș bea o cafea pe balcon și aș citi ceva, aș scrolla, aș pierde vremea. În alte trei-patru zile m-aș trezi cu ceasul poate pe la șase, aș bea cafeaua mai rapid și la șapte aș fi, pentru vreo oră, la sală. Aș merge la școală, după caz, în zilele în care m-aș trezi la șase, de pe la zece, vreo trei ore. În celelalte zile, aș fi liber total. Cînd nu aș fi liber, ar fi pentru că aș alege asta. Iar colegii mei de la școală ar fi toți acolo pentru că ar alege să fie. Aș ține trei ore de lecții care îmi plac. Aș citi literatură mișto cu elevii, am povesti, am face proiecte, am dezbate. N-aș avea de dat nici o notă. Nici ei n-ar avea de promovat luîndu-le. Ar fi și ei acolo pentru că ar vrea. Nici unul n-ar simți vreo constrîngere. Pentru că asta ne-ar face fericiți, pentru cele cîteva ore.

Aș avea timp pentru scris și pentru citit. Aș putea să zac două zile, una să scriu, alta să merg la un resort cu spa. Aș merge la filme. Aș călători.

Bine, dar vă întrebați, poate, ce-ar face unul căruia nu-i place decît să stea la televizor și să se uite la meciuri de fotbal. Simplu: în lumea aia de care zic, cel căruia îi place doar să stea să se uite la meciuri de fotbal asta ar face.

Desigur, vă întrebați dacă nu am înnebunit. Și dacă, de fapt, omul e făcut pentru a fi fericit, nu pentru a se stresa și pentru a munci spre a-și cîștiga traiul. Dacă omenirea ar putea ajunge la nivelul la care nu ar mai trebui să muncească, totul fiind robotizat în muncile non-creative, iar astfel traiul ar fi asigurat cumva de la sine pentru toți, în măsuri egale, echitabile? Sigur, sînt conștient de toate golurile unui asemenea raționament, de dificultatea construcției societății într-o astfel de lume. Dar, totuși, dacă ar putea exista, pentru că omul e făcut nu să și asigure traiul și bunăstarea, ci pentru a fi fericit și pentru a crea?

Ce ne oprește să fim, cu actuala societate, acolo? Păi, mai întîi, încă nu avem economii, nici măcar în țările dezvoltate, în care să nu trebuiască să muncești deloc pentru a te întreține, în rest să lucrezi doar dacă ai o aplecare specifică, prin care îți împlinești o valență a fericirii personale. Nu s-a dezvoltat destul tehnica, nu știm să exploatăm resursele, ba chiar riscăm să distrugem o parte din ele. Apoi, nu avem mecanismele administrative care să operaționalizeze un astfel de construct. Pare imposibil de pus la punct, iar probleme ca acoperirea domeniilor educaționale ar fi cele mai spinoase. Nu în ultimul rînd, încă nu am reușit să eradicăm nici acele fericiri care se măsoară prin dorință de putere, desigur.

Totuși, îmi place să cred că s-ar putea ajunge acolo sau cît mai aproape de acest prag, în care omul să se bucure pur și simplu de viață, fiind deci fericit cît mai mult. Mă gîndesc că în respectiva societate nu ar mai fi nevoie să se ducă o discuție despre introducerea în școală a unei discipline de tipul mindfulness. Mie mi s-a părut inițial amuzantă, apoi tristă propunerea care a circulat zilele trecute pe acest subiect. Nu știu cum s-ar operaționaliza, nu sînt specialist, cum ar arăta orele acestea, cine le-ar preda, cum s-ar evalua progresul, cum s-ar încheia mediile. Dar știu sigur că profesorii ar trebui și ei trecuți printr-un curs de acest fel, ca beneficiari, nu doar ca eventuali formatori pentru elevii lor. Căci nici profesorii nu reprezintă cea mai fericită parte a societății.

Dar mai ales mi se pare că o astfel de propunere e un indicator involuntar al gradului de satisfacție al vieții în lumea în care trăim. Că sîntem stresați, că avem vieți centrate pe nevoia de supraviețuire (chiar dacă nu la limita ei de jos), că societatea în ansamblul ei e disfuncțională, că nu încurajează fericirea, ci dependența. Că avem școli fără canalizare, că avem școli fără biblioteci, că avem elevi săraci și flămînzi, că avem copii cu traume emoționale, că avem profesori împovărați și la rîndul lor tarați emoțional. Pînă la fericirea aia utopică din debutul articolului, pînă la lumea aia în care omul mai muncește doar ca impuls al propriului flux creator, mai degrabă am putea spune, după versurile poetului Ioan Es. Pop, firește, scoțînd eu versurile din context și îngroșînd puternic contururile: „– are, mă, careva dintre voi casă şi masă-n altă parte? buuun / ăla să iasă dintre noi. ai, mă, părinţi? ai iubită? / ai copii? ai pe cineva să te-nfieze? hai, ăia / valea de-aici. hansi, / tu ai, mă, mamă? cară-te. aveţi, mă, vreunu / să-i fie milă de voi? adio. e cineva să te regrete, băiete? / pa! ai fost bă, careva, fericit la viaţa ta? ciao. / pa!“

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.