Procesul judiciar este, în primul rînd, un proces de cunoaștere. Judecătorii nu au acces direct la faptele deduse judecății. Prima dimensiune a procesului judiciar este una cognitivă. Sintagma faptele deduse judecății este echivocă. Părțile au reprezentări diferite asupra acestor fapte. Fiecare propune un scenariu și rareori există identitate sau măcar o vizibilă similaritate între scenariile construite de părți. De cele mai multe ori, scenariile sînt contradictorii, deși faptele ar trebui să fie aceleași. Diferențele de reprezentare (în terminologia juridică, reprezentarea are numeroase sensuri; în acest context este relevant sensul cognitiv al termenului, adică imaginea faptelor) sînt cu atît mai mari cu cît faptele deduse judecății sînt mai complexe. În fiecare proces, judecătorii se confruntă cu multiple imagini ale acelorași fapte, imagini care sînt rareori complementare. Altfel spus, ele pot fi unite într-o reprezentare coerentă a adevărului numai pe temeiul probelor, iar nu al unor simple informații.
Diferența esențială dintre informații și probe este dată de modul de raportare la adevăr, ca noțiune cognitivă. Criteriul informației este cunoașterea, indiferent de cantitatea de adevăr conținută. Probele conțin informații, dar sînt raportate mult mai strict la criteriul adevărului, adică la concordanța dintre reprezentarea pe care ele o oferă și faptele la care se referă. Această distincție dintre simplele informații și probe este măsura asemănării și a diferenței dintre jurnaliști și judecători. Și unii, și alții sînt – sau ar trebui să fie – preocupați de adevăr. Este ceea ce aseamănă cele două profesii. Diferența constă în aceea că jurnaliștii trebuie să prezinte informații credibile, obținute din cel puțin două surse, spre a evita riscul știrilor false, în timp ce judecătorii trebuie să se bazeze pe probe pentru a ajunge la adevăr. În acest scop, ei trebuie să stăpînească metodologia procedurală sintetizată în norme legale care sînt rodul gîndirii și al experienței juridice din zorii modernității și pînă astăzi. Regulile privind admisibilitatea, administrarea, evaluarea, interpretarea, acceptarea sau înlăturarea probelor constituie un ghid procedural obligatoriu pentru judecători, dar utilizarea lui eficientă în orice proces judiciar presupune și înțelegerea legăturilor subtile dintre acest ghid procedural și metodologia științifică. Pînă la urmă, epistemologia juridică este o formă particulară a epistemologiei generale, dar și mai mult decît atît, pentru că regulile probatorii trebuie să fie dublate de acuitatea intuitivă spre a vedea miezul faptelor și de prospețimea reflecției asupra propriei experiențe profesionale, reflecție la care este dator fiecare judecător spre a ocoli capcanele ce pot fi ascunse în versiunile înfățișate de părți.
Aflarea adevărului este indispensabilă în orice proces judiciar, dar în procesul penal problema dobîndește dimensiuni speciale ca urmare a gravitații faptelor deduse judecății și a severității sancțiunilor. Acestea din urmă au, în cele mai multe cazuri, caracter de pedeapsă, adică se aplică, de regulă, în considerarea persoanei făptuitorului, și numai rareori a patrimoniului acestuia. Este motivul pentru care standardele probatorii sînt mai înalte în procesul penal decît în procesul civil. S-ar părea totuși că misiunea judecătorilor în procesele penale este simplificată, întrucît există un efort prealabil, desfășurat în faza de urmărire penală, pentru aflarea adevărului. Procurorii verifică mai întîi temeinicia, adică adevărul acuzațiilor împotriva unei persoane, iar instanța de judecată este sesizată numai dacă probele administrate, cu respectarea metodologiei procedurale, duc la concluzia temeiniciei acuzațiilor.
În realitate, misiunea judecătorilor este mai grea în procesele penale, pentru că nu mai este vorba doar de o confruntare între scenariile faptice construite de persoane private, ci de o confruntare între un scenariu înfățișat de o autoritate publică (Ministerul Public) și altul prezentat de către inculpat. Există tentația periculoasă de a se da credit din start scenariului prezentat de autoritatea publică. Eforturile probatorii ale acuzatului ar putea fi privite superficial, doar cu respectarea formală a regulilor procedurale, fără ca probele să fie analizate în profunzime. Or, fără o asemenea analiză, nu este posibilă examinarea critică a scenariilor prezentate de acuzare și de apărare cu privire la faptele deduse judecății. O astfel de analiză este cu atît mai necesară cu cît, în faza de urmărire penală, investigația începe de la informații, iar nu de la probe. Nu de puține ori există pericolul transformării, cu orice preț, a informațiilor în probe, chiar cu prețul sacrificării garanțiilor procedurale. Informațiile nu sînt suficiente nici dacă ar fi o imagine fidelă a faptelor; ele trebuie să fie întotdeauna filtrate critic și validate prin probe, cu respectarea metodologiei procedurale. Este explicabil că procurorii sînt contrariați cînd, deși au informații credibile despre o anumită faptă penală și autorul ei, nu reușesc să obțină probele care să confirme informațiile respective. Sentimentul de frustrare este firesc într-o asemenea situație, dar nu este un temei pentru a forța limitele cadrului procedural în care trebuie să fie admise, administrate și evaluate probele. Informațiile nu se transformă pur și simplu în probe, ci trebuie să fie validate prin probe. Judecătorii trebuie să aibă priceperea probatorie și curajul profesional pentru a cenzura scenariile întemeiate mai mult pe informații decît pe probe. Comoditatea de a lua totul de-a gata, adică de a prelua necritic scenariile din rechizitorii, este pericolul cel mai mare pe care trebuie să îl înfrunte și să îl învingă judecătorii în drumul spre adevăr în procesele penale. Pe acest drum, adevărul nu mai este însă doar o noțiune cognitivă, ci și o valoare morală.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
