În Digestele lui Iustinian (50, 17, 207) se regăsește adagiul res iudicata pro veritate accipitur. Deși datează din epoca clasică a dreptului roman, maxima a fost enunțată inițial doar cu aplicare într-un caz particular, pentru ca apoi, începînd cu dreptul lui Iustinian și continuînd pînă în zilele noastre, ea să aibă o aplicare generală în procedura civilă și în procedura penală. Chiar din formularea acestui adagiu rezultă că lucrul judecat își bazează autoritatea nu pe adevăr, ci pe o prezumție de adevăr. Ca orice raționament inductiv, prezumția de adevăr pe care se întemeiază autoritatea lucrului judecat a unei hotărîri judecătorești implică o concluzie care extinde elementele unor lucruri cunoscute la lucruri necunoscute. Se admite, pe temeiul unui asemenea raționament inductiv, că, întrucît cele mai multe hotărîri judecătorești exprimă adevărul, este rezonabilă concluzia că toate hotărîrile din această categorie sînt expresia adevărului. Acest procedeu logic realizează însă o deplasare de sens de la adevărul obiectiv la adevărul judiciar. Discuția este veche și se știe de multă vreme că statuările judecătorului nu sînt întotdeauna chiar adevărul, dar chiar și în cazurile în care se îndepărtează de acesta țin totuși loc de adevăr.
Se mai știe, tot din timpul romanilor, că acceptarea acestui raționament inductiv, care implică prin el însuși posibilitatea existenței unor situații în care adevărul judiciar nu coincide cu adevărul obiectiv, este întemeiată nu numai pe forța lui logică, ci și pe un considerent de interes public. Într-adevăr, funcția justiției de a realiza și de a menține ordinea cetății nu s-ar putea exercita în mod eficient dacă hotărîrile judecătorești nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, adică dacă nu s-ar considera că ele trebuie să fie apreciate ca expresie a adevărului sau, cel puțin, ca și cum ar fi expresia adevărului: pro utilitate publica rebus iudicatis stare conveniat. În această formulă latină regăsim rațiunea pentru care se poate accepta faptul că nu întotdeauna adevărul judiciar coincide cu adevărul obiectiv.
Astfel înțeles și justificat, adagiul res iudicata pro veritate accipitur dă seama, în egală măsură, de forța și de vulnerabilitatea justiției. Pe de o parte, justiția are forța de a impune adevărul judiciar chiar dacă sfera lui nu se suprapune cu sfera adevărului obiectiv. Pe de altă parte, există o limită a toleranței oricărei societăți față de neadevăr. Cînd apare și crește clivajul dintre reprezentarea pe care societatea o are despre adevăr și modul în care justiția exprimă adevărul prin hotărîrile ei, justificarea logică și socială a adagiului res iudicata pro veritate accipitur își pierde treptat din consistență, iar credibilitatea justiției se diminuează pînă la contestare.
Două restricții se conturează în contextul acestor considerații. Mai întîi, într-o situație ideală, sfera adevărului judiciar ar trebui să coincidă cu sfera adevărului obiectiv; în mod excepțional, sînt tolerabile neconcordanțele dintre adevărul judiciar și adevărul obiectiv; caracterul lor excepțional înseamnă însă că asemenea cazuri trebuie să fie cît mai puține. În al doilea rînd, adevărul judiciar trebuie să fie în concordanță cu reprezentarea pe care societatea o are despre adevăr; restricția trebuie să fie înțeleasă însă nu numai ca un efort de acomodare a justiției la reprezentarea despre adevăr a societății, ci și ca un efort pedagogic neobosit prin care justiția formează și consolidează spiritul de adevăr al societății. Aceste două restricții pot fi respectate dacă judecătorii au capacitatea epistemică și virtutea morală de a căuta și de a descoperi adevărul.
Căutarea și descoperirea adevărului sînt, în primul rînd, elementele unui proces de cunoaștere. Orice proces judiciar este, în mod fundamental, un proces de cunoaștere. Dreptatea, indiferent care ar fi criteriile ei, nu poate fi înfăptuită decît în raport cu anumite fapte cunoscute ca urmare a cercetării judecătorești, prin admiterea, administrarea și interpretarea probelor. Dispozițiile legale procedurale, civile sau penale, sînt rezultatul unei evoluții multimilenare, de alcătuire a unei metodologii de cunoaștere specifice procesului judiciar. Eficiența epistemică a acestei metodologii probatorii depinde însă nu doar de stăpînirea și corecta aplicare a regulilor procedurale, ci și de experiența intelectuală și de viață a judecătorilor.
Amploarea orizontului epistemic al judecătorului depinde nu numai de înțelegerea și buna utilizare a metodologiei procedurale și a tehnicilor cognitive adiacente, de natură interdisciplinară, ci și de anumite abilități și calități specifice oricărui proces de cunoaștere: răbdarea, perseverența, puterea de a asculta și de a înțelege părțile și toate persoanele implicate în cercetarea judecătorească, disponibilitatea de a examina și de a analiza, uneori în etape succesive, probele administrate, sagacitatea de a diferenția ceea ce este esențial pentru aflarea adevărului de detalii sau de elemente parazitare, care obturează calea către adevăr.
Adevărul nu este doar o valoare epistemică, ci și una morală. Aflarea adevărului este dependentă nu numai de eficiența ansamblului de procedee și tehnici cognitive, fie ele juridice sau complementare, ci și de fidelitatea judecătorului față de valoarea morală a adevărului.
Asociind capacitatea epistemică și virtutea morală, judecătorul poate respecta cele două restricții care păstrează justificarea logică și socială a adagiului res iudicata pro veritate accipitur. Numai prin această asociere justiția se poate apropia de situația ideală în care sfera adevărului judiciar coincide cu sfera adevărului obiectiv, iar reprezentarea pe care societatea o are la un moment dat despre adevăr se apropie și ea cît mai mult de adevărul obiectiv. Crește astfel forța pedagogică a hotărîrilor judecătorești, iar potențialul formativ al adevărului ca valoare morală este pus în operă, urmînd îndemnul Sfîntului Pavel din Scrisoarea către romani (12.2): „Și nu vă potriviți acestui veac, ci schimbați-vă prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu: ce este bun și bineplăcut și desăvîrșit”.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
