De cîţiva ani, de cînd controversele privitoare la amnistie ocupă spaţiul public, numeroase declaraţii politice au oferit motive (suplimentare) de enervare prin modul de a accentua cuvîntul: pe primul i, din silaba care precedă finala -ie. Amnístie este accentuat de unii vorbitori (aparent educaţi) la fel ca demisie, sugestie, digestie, combustie, prăpastie, chestie sau trestie. Potrivit etimologiei şi normelor (a se vedea Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic – DOOM 2005), cuvîntul trebuie accentuat pe vocala i din finala -ie, la fel ca dinastie, modestie, prostie etc., cuvinte împrumutate sau derivate de la adjective. Odată cu deplasarea accentului, finalul cuvîntului îşi transformă şi mai mult pronunţia, în vorbirea rapidă şi neglijentă: vocalele care potrivit normelor ar trebui rostite în silabe diferite, în hiat, ajung să fie rostite în diftong, într-o singură silabă (am-ni-stie).

Amnistie este un termen juridic împrumutat din franceză, unde are statutul de cultism de origine greacă (sensul de bază din greacă fiind „uitare“). Şi în franceză, şi în greacă accentul apare în aceeaşi poziţie (corespunzînd penultimei silabe din română). În Trésor de la langue française informatisé, cuvîntului i se indică o primă atestare la Rabelais, în secolul al XVI-lea, cu referire la „amnistia atenienilor“; forma iniţială amnestie, reproducînd-o pe cea din greaca veche, a fost înlocuită în secolul al XVII-lea de amnistie (corespunzînd şi pronunţării din greaca modernă).

În română, cuvîntul este atestat pe la începutul secolului al XIX-lea, la Gheorghe Şincai, apărînd apoi destul de des în traduceri şi mai ales în articole din primele periodice (Albina Românească, Curierul Românesc, Foaie pentru minte, inimă şi literatură). Amnistie era un termen modern, pe care presa, după obiceiul epocii, îl glosa de multe ori în text, prin paranteze explicative. De exemplu, într un articol cu ştiri din Franţa, în Curierul Românesc din 7 august 1836 (cu versiuni paralele în română şi în franceză), apare întrebarea: „Pentru ce să nu cerce cu amnistia (uitarea de cele trecute)…?“. Alte echivalări ale cuvîntului erau iertare, iertare de tot, iertare de obşte, iertare obştească (N.A. Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare). Cuvîntul apărea iniţial mai ales în forma amnestie, mai apropiată de greaca veche şi de latină. În dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea, de pe la 1700, termenul latin este explicat ca „uitare de năcazul (năcăjirea) care au fost“. Dicţionarul trilingv al lui Ioan Bobb (1822) introducea (în ortografie latinizantă) forma amnescie, cu definiţia „a lăsa uitat ceva, fapta a altuia“. În Dicţionarul limbii române al lui Laurian şi Massim (1871), amnestia era „uitare de cele ce s-au întîmplat, iertare de cele comise, se zice mai ales de criminile politice“.

La unele cuvinte cu finala -ie, dubla accentuare se poate explica prin existenţa mai multor surse; de exemplu, furie putea fi rostit după model francez (cu accentul pe finală) sau latin şi italienesc (cu accent pe u). Norma actuală a stabilit în mod clar accentul pe u, dar cei care rostesc cuvîntul furie cu accent pe i pot avea scuza de a menţine o variantă de pronunţie mai veche. O formă mult criticată, dar persistentă este butelíe, în locul variantei recomandate butélie, cu accentul pe primul e, mai aproape de etimonul francez bouteille. Oscilaţia între cele două tipare de accentuare şi condamnarea unor accentuări pe i din terminaţia -ie (de tipul furíe sau butelíe) i-au putut face pe unii vorbitori să modifice accentuarea (prin hipercorectitudine) în sens invers, acolo unde nu era cazul. Poate fi vorba şi de o simplă nesiguranţă, care conduce la încadrarea aleatorie în două tipare de accentuare diferite a unor substantive în -ie sau a unor împrumuturi în -ia, similare unor forme articulate. Accentuarea pe i a substantivului mafie (popularizată de anumite discursuri politice) nu este justificată, pentru că în italiană accentul cuvîntului mafia cade pe primul a. O schimbare de sens contrar suferă împrumutul recent trattoria, rostit de unii vorbitori români trattória, deşi în italiană accentul este plasat pe i, finala cuvîntului fiind asemănătoare cu aceea a numelor tradiţionale de prăvălii în -ărie, din română: florărie, măcelărie, brutărie etc.

În cazul lui amnistie, oscilaţiile de accentuare sînt de mirare mai ales cînd apar în vorbirea juriştilor, adică a celor care ar fi trebuit să fie familiarizaţi cu forma rostită a cuvîntului (eventual şi cu etimologia lui). E drept, abaterile de la normă sînt contagioase; unii vorbitori se pomenesc rostind am-ní-stie, dar se autocorectează imediat. Alţii par perfect mulţumiţi de forma cu accent anticipat. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).