Carte

Walther A. Prager reușește, pe de o parte, să frazeze cu o frumusețe stranie, hipnotică pe alocuri, iar pe de altă parte, să dea vorbelor profunzimea înțelepciunii religioase, evitînd clișeele (para)literaturii de gen și ale retorismului bisericesc.

E vorba de a merge dincolo de rictusul disprețuitor în fața kitsch-ului comunitar, de atitudinea de suficiență pe care, poate, sîntem pregătiți să o adoptăm față de satul contemporan, sărac, „înapoiat” și în curs de destrămare.

Skyhorse Publishing a anunţat că vor retipări luna viitoare Philip Roth. The Biography cu exact aceeaşi copertă cu care apăruse şi în versiunea trimisă la topit.

O frescă nefinisată, dar expresivă a societății londoneze.

Informația conform căreia Blaga ar fi avut simpatii (sau adeziuni) legionare e cît se poate de nerezonabilă.

Poeta nu și-a pierdut deloc din dexteritatea de a înșuruba versuri-sentințe în creierul cititorului.

Sînt povestiri afectate de morbul nostalgiei, însă de o nostalgie „vegetală”, telurică și, în același timp, estivală.

Asistăm la un exces de comentariu mitologizant din partea naratorului. Acesta cedează unui impuls al decriptării ingenioase, dar redundante.

Niciodată o biografie literară n-a stîrnit asemenea discuții pasionante.

Ioana Pârvulescu scrie un fantasy localizat în timpuri biblice, o țesătură de episoade, unele miraculoase, altele veridice, dar cu miez parabolic.

O serie de imagini tulburătoare și contrastante ce se derulează singure, care construiesc nu un „paradis”, ci un organism, un întreg apt.

În Basarabia au murit de inaniție între 150.000 și 200.000 de oameni, aproximativ o zecime din populația provinciei reocupate de sovietici.

Toți am învățat, într-un fel sau altul, din panorama lui Crohmălniceanu, fie în școală, fie consultînd-o de plăcere.

De la lagărul de concentrare și exterminare de la San Sabba, privirea autoarei pare a se îndepărta pentru a cuprinde cît mai mult, în căutarea unui pattern, trecînd în revistă biografiile unora dintre cei mai importanți călăi naziști din lagăre, majoritatea dintre ei nepedepsiți.

Este un roman al pandemiei, din păcate insuficient dezvoltat, cu informații interesante despre umilirea carantinaților din zona Brașov de către un antreprenor mizerabil.

Autorul asociază oamenii pe care-i rememorează, etapele din viața sa, semnificațiile unor evenimente cu cîte un element al Tabelului lui Mendeleev.

Se tranșează definitiv problema dacă Andrei Codrescu este și un scriitor de limbă română sau aparține doar spațiului american.

Personajul se animă, leapădă giubeaua, dă de pămînt cu ișlicul și ivește gusturi aproape occidentale.

Revenind din tărîmul Celuilalt, nici un privitor/cititor nu mai este cu totul și cu totul Același.

Antieroul acestui roman e un personaj al rezolvărilor precoce sau, în funcție de perspectivă, al începuturilor ratate.

Lucrurile care se petrec în roman au consistența fumului, pentru că refuză precizia, deși sînt cît se poate de concrete.

Sînt aproape sigur că a produs fascinaţie în jurul său, printre generaţiile trecute care l-au avut drept profesor.

Romanul începe dostoievskian, continuă gidian, se dezvoltă kafkian și are un sfîrșit demn de Edgar Allan Poe într-o cheie shakespeariană.

Stoicii pot spune și altceva, și anume că universul lor e atît de umil încît premerge lumii imateriale, o smerenie de care nu știu dacă mulți creștini sînt în stare.

O suită de portrete valorînd ele însele cît niște proze scurte, dar mai ales o serie de reflecții la acuitatea cărora puțini moraliști de meserie ajung într-o viață de om.

Nici o editură care-și respectă cu adevărat statutul și tradiția nu poate neglija latura de „misionariat” a acestei meserii.

Romanul filmează încet gesturi și tăceri, momente atît de goale de sens încît par ermetice și vrei să le cauți sensuri abisale.

Székely János este cel mai mare scriitor maghiar născut în România de care, poate, încă n-ați auzit.

Întîlnirea cu valahii majoritari este șocantă, pentru el, dar probabil și pentru majoritatea cititorilor de astăzi.

Dramatismul situațiilor este un mare atu al acestei cărți în care aproape toate situațiile te solicită emoțional.

Romanul lui Trojanow acoperă mai bine de șase decenii din istoria recentă a Bulgariei, din 1944 și pînă în 2007.

Surprinzător, privit prin fanta îngustă a criticii literare și a teritoriilor conexe, abia încheiatul 2020 n-a fost atît de rău pe cît ne-am fi așteptat.

Grădinaru face „dosare” biografice și investigații-fulger în cîte o chestiune intrigantă sau doar sclipicioasă.

Au apărut cărți bune și foarte bune la edituri care mizează pe poezie.

Tema morții (cancer, crime, accidente fatale, 9/11) este însoțită de tema dublului care apare, într-un fel sau altul, în multe dintre povestiri.

Ceea ce am observat în ultimul timp a fost cheful de memorialistică ce i-a cuprins pe unii dintre scriitorii și intelectualii noștri ajunși la o anumită vîrstă.

Un volum consistent, eteroclit, care ascunde multe frumuseți, bijuterii poetice, într-un univers marcat de negativitate.

E o strategie recurentă la Julian Barnes faptul de a aborda subiectul „prin învăluire”.

Vînzările din librăriile online au înregistrat o creștere între 30-70%, dar acestea nu au compensat pierderile din retail-ul clasic.

Cutremurătoare nu e doar fișa clinică a maladiei (la care Sîrbu se referă insistent vorbind despre „soarele japonez” care i-a răsărit pe cerul gurii), cît mai cu seamă aceea, tot clinică în felul ei, privitoare la destin.

Deși punctul de plecare sînt imaginile pictorului, reflecțiile care se dezvoltă pică în sarcina prozatorului.

Cronica literară era ucenicie, acum e bază pentru cursurile de creative writing.

Mikoian a reușit să pară distanțat de unele excese ale politicilor de stat, deși le știa perfect magnitudinea criminală.

De la debutul său de la jumătatea anilor ʼ90 a fost, pentru multă vreme, singurul scriitor autodeclarat gay, publicînd mai multe cărți de poezie cu subiect homoerotic.

Adrian Papahagi așază, în „rime” simbolice, două cîte două marile scrieri shakespeariene.

O lume a prezentului în care se întrevăd semnele apocaliptice și post-umane ale viitorului.

Revin și cu cîteva interviuri recente care merită atenție din presa culturală românească, unde interviul a devenit, altfel, un gen literar tot mai puțin practicat.

Stilul memorialistic al lui Petre Pandrea e pe alocuri emfatic, uneori redundant, de multe ori mustind de sentințe atotcuprinzătoare.