Carte

Toamna asta am citit în presa culturală internațională mai multe conversații între scriitori străini din care am ales să spicuiesc și să traduc cîteva lucruri interesante.

Gabi Eftimie face o propunere foarte coerentă de poezie eco, adică de poezie cu proiect filosofic, cu angajament politic și cu o îndemînare care nu-i la îndemîna multora.

Dedic acest text mai vechi lui Radu Cosașu care azi, 29 octombrie, intră în rîndul nuveliștilor nonagenari.

În așteptare ar părea să iasă din rînd, cel puțin la o primă vedere: e un roman solid, care are în centru Revoluția din ’89.

În primele luni ale nenorocirii a existat un trend internaţional cu nenumăraţi scriitori care au început să ţină jurnale publice ale pandemiei.

Una dintre întrebările la care Javier Cercas încearcă de mult timp să răspundă este cea legată de veridicitatea reconstrucției istorice.

Volumul conţine o serie de proze alcătuite, ca un puzzle, din mai multe schiţe în jurul aceluiaşi personaj.

Lupu Kostaki ridică o întrebare premonitorie: cum de nu au căzut românii în „mrejele bolșevismului”?

Dragostea în toate ipostazele ei, inclusiv în ipostaza clandestinității ce degajă parfum de mister și de pasiune mai presus de omenesc.

Cartea e scrisă splendid, atentă la frază și chiar la literă, fără să fie pedantă, jurînd pe metafora violentă și pe ritmul care fură cititorul.

Devenit cea mai proeminentă figură din timpul activismului pentru drepturile civile, a respins această etichetă, precum și ideea conform căreia mișcarea ar fi urmărit exclusiv drepturile negrilor („negroes”), ci pe ale tuturor cetățenilor.

Ce oferă Cristian Preda aici e aproape o istorie antologică a literaturii.

Este un roman de atmosferă al spitalului comunist (cum nu știu să se mai fi scris la noi), un spital care oferă imaginea în mic a țării pe final de comunism (cu acte de eroism, lipsuri, concesii).

Rămas fără țară, fără părinți (care i-au venit într-un tîrziu mai aproape, adică pe același continent, în Canada), Hemon a reușit să se transforme din scriitor bosniac într-unul dintre cei mai interesanți prozatori americani contemporani.

Metoda incriminării în baza consemnării în scris a gîndurilor și percepțiilor personale capătă o rezonanță neașteptată pentru est-europeană.

Cine știe dacă nu cumva atunci, la nivelul subconștientului, am început să visez că voi ajunge eu însumi dacă nu un călător adevărat, atunci măcar autor de cărți de călătorii fictive.

E vorba de anul 1918, cel mai negru probabil al istoriei recente a României, care în același timp, curios, e și cel mai plin de perspective pozitive.

Și-a ispășit catolica Flannery OʼConnor păcatul rasist în propriile povestiri? Ce alegem să păstrăm de la această mare scriitoare?

Necrologul din Times o numea doar „una dintre cele mai promițătoare scriitoare”; între timp, a devenit o legendă, iar cărțile ei – obiecte de cult literar.

Foarte îndărătnic, Padina s-a opus oricărei intervenții redacționale (citește: sugestiilor Cenzurii), ajungînd chiar, în 1987, să dea în judecată editura care continua să tergiverseze apariția.

Dedicat autorilor români cu vîrsta cuprinsă între 30 și 50 de ani – la categoriile roman, proză scurtă, poezie și eseu –, proiectul pune la dispoziția scriitorilor patru burse în valoare de o mie de euro fiecare și tot atîtea rezidențe de creație timp de o lună.

Inginerul Marcus Conway se găsește la masa lui din bucătărie, dintr-odată inexplicabil de distras, de rupt de lume.

Prozele ei au o anume îndrăzneală tematică: adulterul, libertinajul, dorința sexuală a femeii emancipate, dar nefericite fiind subiecte recurente (la fel și referința la Anna Karenina).

Îndrăgostitul poet produce elogii de tot felul, de la serafic la parșiv, de la implorare la chiuitură, slăvind bucurii impure și coborînd slava pe pămînt.

Un mic manifest publicat de Harper’s, ediția americană, și intitulat „O scrisoare despre dreptate și dezbatere liberă” a făcut înconjurul mapamondului literar.

Vorbind despre omenesc și abia apoi de oameni, el a reușit să consacre dificila pînă astăzi dezbatere privind totalitarismul.

Este un debut spectaculos, o carte-cult a literaturii generației lansate la începutul anilor 2000.

Ce spectacol, să mă întîlnesc cu o actualitate într-atît de diferită de aceea din mintea mea și mai ales din rubricile mele!

Experiența de a fi om sau o entitate artificială dotată cu inteligență și conștiință de sine este tema tuturor povestirilor lui Ted Chiang, un prozator pe cît de speculativ d.p.d.v. științific și filozofic, pe atît de liric și de sentimental, tonul literaturii sale, altfel plină de întrebări retorice, fiind predominant elegiac.

Varianta feministă a poveștii lui Circe se sprijină pe artificiul nemuririi, care-i aduce naratoarei o luciditate a privirii și a interpretării acțiunilor omenești pe care mitul le ascundea sub masca cruzimii și a magiei.

Prozele lui Radu Pavel Gheo aspiră la statutul unor Momente şi schiţe ale post-aderării europene.

Particularul nu demonstrează întregul, dar îl poate contura.

Estimările editorilor asupra revenirii pieței variază de la un an pînă la zece ani; oricum, sînt multe necunoscute și incertitudini, iar editorii par destul de îngrijorați.

Geografia politică a Banatului, pe care romanul o explorează, este una extrem de variată, multiformă, mobilă (ce mai: fractalică!).

Campania nici n-a fost gîndită de cineva care înțelege cum funcționează piața de carte.

O carte tristă, plină însă nu de umor (cum zice formula clasică), ci de amănunte, este acest jurnal al lui Aurel Dumitrașcu.

Într-un moment al căutării disperate (și ignorante) de conectare cu originile nobile dacice, Lucian Boia susține că am putea fi, în termeni culturali, cel mai amestecat popor din Europa.

În spatele aspectului fragmentar se află o poveste fluentă și emoționantă care se apropie cu fiecare pagină de un sfîrșit implacabil pe care vrei să-l amîni.

Ministerul Culturii face o campanie de bla-bla pe Facebook, fără buget, cu participare benevolă.

Fake news-ul de zi cu zi era, de fapt, un rîs news pentru cunoscători.

Situația sentimentală adulterină, cu un twist cumva incestuos, escaladează pe măsură ce se împlinește, devenind lent calea, benevolă, spre autodistrugere a femeii.

Prozatori de azi sînt invitați să scrie continuarea unei povești clasice a humuleșteanului.

Cartea spune à rebours povestea unui atentat pus la cale de separatiștii basci din organizația socialistă paramilitară ETA (Patrie și Libertate, în acronim) chiar împotriva unui om de-al lor.

Coșbuc se amuză colectînd jocuri de cuvinte cărora le dezghioacă umorul conținut. Se dă în vînt după palindromuri, lipograme, asonanțe și logogrifuri.

După ce librăriile s-au închis, piața de carte s-a prăbușit cu 70% și mai puțin de 10% din cei care cumpărau cărți din librării au migrat către online.

Cartea lui Ullmann nu e una a amărăciunii, nu răzbate aici resentimentul, ci, din contra, iubirea mesmerizată a unui copil care n-a avut parte destul nici de tatăl legendar, claustrat pe insula lui, nici de mama celebră, care se constituie într-un mister la fel de adînc, dar mult mai mobil.

Supranumit „prințul reportajelor”, a marcat istoria presei românești cu reportaje legendare, din spitale sau pușcării, despre viața celor de la periferia societății.

Scaunul electric nu este decît o altă unealtă de dormit – cu acest posibil paravers aș putea rezuma noua carte de poezie a lui Ioan Es. Pop, carte care pare o vagă continuare a volumului Unelte de dormit.

O carte ca un cadou în aceste vremuri confuze, stranii, înspăimîntătoare.