Apariții
● Mike McCormack, Oase solare, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu Editura Polirom, 2020.
„clopotul / clopotul cînd / ascultînd clopotul cînd / ascultînd clopotul cînd stau aici / ascultîndu-l cum răsună în lumina cenușie a acestei / dimineți, amiezi sau seri.“ Sîntem pe data de 2 noiembrie 2008, Ziua Morților, în orașul Louisburgh din Comitatul Mayo, în plină Irlandă rurală. Clopotul care anunță viața sau arta este clopotul de Angelus, iar cel ce-l aude e Marcus Conway, soț, tată și inginer de construcții civile responsabil cu autorizarea și calmarea unei frenezii a construcțiilor ce a cuprins peisajul rural irlandez în perioada respectivă.
Romanul, care ar putea părea dificil unui cititor de proză convențională, este un imn de aproape 300 de pagini structurat poematic și alternînd pure simulări ale percepției umane cu gînduri elaborate, izbucniri emoționale cu mult mai controlate incursiuni în jungla memoriei. E, în același timp, un imn închinat Irlandei rurale ce pare a păstra ritmurile și riturile în ciuda unei evidente uniformizări și globalizări. Dacă vă spun că romanul acesta prezintă fluxul conștiinței unui bărbat de vîrstă mijlocie, care petrece cîteva ore la masa lui din bucătărie, veți bănui că avem de-a face cu un copiator marca Joyce, numai că presupunerea ar fi total greșită. McCormack îi aduce, bineînțeles, un omagiu înaintașului întru modernism, însă asemănarea se oprește la tehnică. Oase solare e un roman mult mai puțin ambițios decît Ulise, și tocmai de aici i se trage și o anume plus-umanitate pe care greu o găsești la Joyce (vezi celebrul eseu al lui Jung despre Ulise): inginerul Marcus Conway se găsește la masa lui din bucătărie, dintr-odată inexplicabil de distras, de rupt de lume. De fapt, e mort, fără s-o știe, e o fantomă ce-și revizitează casa. Aude Angelus-ul de la amiază, își amintește că cei doi copii ai lui au crescut și s-au mutat de acolo, apoi se întreabă cum și-ar putea petrece cele patru ore rămase pînă cînd soția lui, Mairead, se întoarce de la lucru. Găsind pe masă ziarele, se scufundă într-o reverie pe marginea evenimentelor curente care, la rîndul lor, prin asocieri verbale și tematice, atrag amintiri din propria viață: cele peste 200 de pagini care urmează leagă laolaltă amintirea luptelor din trecut, fie din familie, fie de la locul de muncă, crize medicale, călătorii, pe scurt, viață, transpusă într-o proză poetică, însă sinceră, naturală, vorbită.
Imaginea tatălui, mort la capătul unei depresii amestecate cu demență, care desface motorul unui tractor, se dovedește a fi crucială. Lucrurile par a funcționa doar în prezența maturității și a forței – a unui inginer a cărui existență pare să țină acum doar de regatul trecutului. Lumea nu dă semne că ar mai fi condusă de un asemenea inginer. Imaginea tractorului dezmembrat produce o înfiorare meditativă copilului – un moment epifanic ce nu trimite doar la Joyce, ci și la mult mai recentul Sebald.
Într-o lume care pare să stea a se desface din toate șuruburile, unde nici religia, nici moralitatea publică, nici politica nu sînt făgașe spirituale, răspunsul lui McCormack pare a fi familia: relația lui Marcus cu inteligenta lui soție Mairead (pe care a înșelat-o o dată, înainte de nașterea copiilor, într-un Muzeu al Torturii din Praga – alt amănunt sebaldian), cu fiica Agnes, artistă ce face la începutul romanului trecerea de la pictura în ulei la cea realizată cu propriul sînge, cu revoltatul său fiu, backpacker prin Australia (cu care vorbește prin Skype despre King Crimson, Battlestar Galactica și Kid A, revoluționarul album Radiohead), este una care nu poate fi rezumată decît folosind cuvîntul „normală”. Totuși, un virus declanșat de neglijența oficialităților aproape o omoară pe Mairead, vederea sîngelui fiicei lui pe simeze îi provoacă un atac de panică lui Marcus, iar fiul său izbucnește într-un acces necontrolabil de furie cînd aude de boala mamei. Sînt fragilități care se adună ca uleiul ars în acel motor emblematic sau ca niște cheaguri de sînge care vor duce la moartea din scena finală.
Chiar dacă, așa cum spuneam, Oase solare e un roman mai puțin ambițios tehnic decît Ulise, își afirmă orgoliul în completitudine – de la sendvișuri la mișcarea astrelor, de la bătaia clopotului din deschidere la semnalul știrilor de la ora 13 din final, avem de-a face cu un prozopoem perfect, un imn adus vieții și marilor ei ingineri. Traducerea Veronicăi D. Niculescu e excelentă.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
