Carte

Marta Petreu reconstituie cald și prob nu numai o biografie, ci și o aură. Delicată, aceasta, și în chip superlativ fragilă.

Orașul promis pare genul de novella poematic gotică pe care ar fi scris-o Bacovia după ce ar fi vizionat filmele neorealismului italian.

Sînt aici mai multe romane, cîteva dintre ele neterminate sau încheiate cu forța.

Existenţialismul ateu, chestionarea moralităţii, obsesia morţii, sexualitatea scandaloasă, conflictul patern, antievreitatea, umorul specifice lui Roth, toate se află aici, în acest mare mic roman.

Fără manifestările artelor, pandemia e doar izolare, iar viața rămîne doar existență.

Poate că „exilul” înseamnă și asta: îndepărtarea de reflexele curente ale unei lumi căreia, moral, nu-i aparții.

Există însă o supratemă care ține împreună și în tensiune majoritatea povestirilor, iar aceasta este memoria. Într-un fel sau altul, aproape fiecare proză are drept conflict, mai subtil sau de-a dreptul declarat, una dintre manifestările memoriei, poate cel mai frecvent fiind excursul nostalgic, al cărui leitmotiv sînt Carpații, cărările și vîrfurile cărora fiind evocate de toți protagoniștii alter ego ai prozatorului.

Scriitorii români care locuiesc în afara granițelor țării, dar care continuă să scrie literatură în limba română, sînt mai puțin citiți acasă decît scriitorii de origine română care scriu în alte limbi, fiind ulterior traduși și la noi.

Pentru aficionados, cel mai recent roman al lui Javier Marías reia cîteva dintre temele și măștile narative pe care scriitorul spaniol le-a cultivat de-a lungul timpului.

O dată în plus s-a dovedit că agentul literar cel mai bun este dezastrul, dar şi că între boală şi lectură este o legătură foarte strînsă.

Între multele cărți semnificative apărute anul trecut, una singură, jurnalul lui Mihail Radu Solcan, merită notată ca „revelație”. Termenul e judicios ales.

Cuplurile lui Sadegh Hedayat sînt fragile, măcinate de suspiciune, nerăbdare, ruşine, orgoliu şi violenţă, şi sfîrşesc întotdeauna cu moartea cuiva.

Cătălina Bălan purcede la o descriere ingenioasă a relațiilor de familie sau sentimentale în cele două grupaje de poeme care compun volumul.

Piesa de rezistenţă a volumului o reprezintă însă nuvela „Semnaţi aici!“ (de asemenea cu potenţial ecranizabil) şi are ca temă partizanatul anticomunist, despre care Radu Sergiu Ruba a scris memorabil în acelaşi splendid roman „O vară ce nu mai apune”.

Dacă omul este, cum spune Darwin, rezultatul evoluției, e de presupus că, după și prin om, evoluția va crea și alte specii.

„Pentru mine, scrisul înseamnă expunerea celor mai întunecate frici ale mele. Ficţiunea este locul unde mă pun la încercare“, mărturisea Samanta Schweblin într-un interviu şi povestirile sale sînt tot atîtea confruntări cu coşmarul.

Citind eseul care dă titlul volumului, un om al timpului nostru ar remarca imediat că vorbim despre o „depresie“ și probabil că diagnosticul, pe cît de general, pe atît de superficial, lovește oarecum pe undeva pe linia de 5 puncte a țintei.

Meritul principal al cărţii Corinei Sabău (n. 1975), care expune moartea unei femei în urma unui avort autoindus în Bucureştiul anilor ’80, vine din perspectiva narativă inedită asupra acestui fenomen atroce.

Încă înainte de lansarea volumului (la tîrgul de carte din toamnă), un poem din recentul Cu Orice e posibil ajunsese să circule printre cunoscători în chip de eșantion.

Cînd acest roman a primit National Book Award acum doi ani, mulţi au descoperit ce scriitoare interesantă este Sigrid Nunez (n. 1951), aflată deja la a opta sa carte.

Cea mai importantă, cred, dintre autoarele generației 2000 este Elena Vlădăreanu, o poetă care atacă în serie teme nevralgice, și asta nu de azi, de ieri.

Toate fişele bio-bibliografice ale poetelor contrazic, cumva amuzant, teza din prefaţă care forţează ideea discriminării şi a lipsei recunoaşterii literare.

Acești soldați ai iernii, suferind de ceea ce numim acum PTSD, sînt vînați de ofițerii propriei armate, supuși unor chinuri inumane și apoi trimiși înapoi pe front.

O dimensiune esenţială a cărţii este afirmarea naturii mistice a scrisului.

În domeniul practicilor totalitare ale istoriei recente europene, nazismul și comunismul par de multe ori ca oul și găina: nu știi care a fost primul.

„Cvartetul Anotimpuri” pare a fi un proiect de tranziţie în acord şi cu viaţa personală.

Dacă ar fi să găsesc anului abia încheiat o amprentă temperamentală distinctă, aceasta ar fi susținuta „demonizare a instituției criticii literare”.

Am aşteptat cu mare nerăbdare cartea de proză scurtă a Anei Donţu (n. 1985), debutată cu volumul de poezie multipremiat Cadrul 25 (Casa de editură Max Blecher, 2015), după ce citisem, cu entuziasm, surprinzătoarea ei povestire „Păpuşa Charlie“ apărută în In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (selecţie de Marius Conkan, Paralela 45, 2019).

„Lumina de veghe” face parte din creația tîrzie a autorului canadian, al cărui stil devine din ce în ce mai accesibil, mai expansiv și, simultan, mai sofisticat, îndepărtîndu-se de o eventual previzibilă zonă comercială prin seriozitatea metodei cu care prozatorul își abordează temele din ce în ce mai serioase și mai intimidante.

În ciuda tinereţii sale ca pilot de bombardier, cărţile lui James Salter sînt mai degrabă fermecător-nostalgice decît violent-spectaculoase şi împart toate aceeaşi pasiune pentru cultura franceză.

„Frumusețea e o agresiune“, spune Mariana Codruț în recentul ei volum de versuri cu titlul „Pulsul nu poate fi minimalist”.

2019 a fost anul literaturii femeilor, cu cîteva recuperări şi contribuţii teoretice noi importante, dincolo de volumele individuale de poezie şi proză.

Întrebarea fundamentală care îl frămînta pe cel mai important om politic din România acelui moment era dacă Bucureştiul a fost cedat de către americani și britanici sferei de influență sovietice.

Anul 2019 ar fi trebuit să fie Anul Cărții, celebrat printr-un program naţional de evenimente, desfăşurate în unităţile de învățămînt primar și gimnazial, cu scopul de a promova lectura. Nu s-a întîmplat mai nimic, în schimb, pe final de an, România a obținut un punctaj foarte slab în clasamentul PISA.

Avem de-a face cu o carte absolut meritorie. Care, pe lîngă întregul spectacol de expresivitate pe care‑l organizează, are și merite, așa-zicînd, imediate: nu pot să nu mă bucur, ca recenzent al actualității, văzînd că „Dicționarul” gîndit de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu le face loc, într-o companie pe cît de onorantă, pe atît de normală, unor scriitori care au debutat și s-au impus în ultimele trei decenii.

Comportament asociat dezordinii şi nesupunerii, rîsul a fost frecvent dezaprobat, fiind considerat un pericol politic, scrie Eagleton care, în capitolul „Umor şi istorie“, expune lunga istorie a interzicerii rîsului în cultura monastică şi a numelui prost al comediei, văzute ca o ameninţare la adresa puterii politice şi ca semn de nepăsare în raport cu autoritatea, inclusiv cea divină.

Scris sub forma unei epistole testamentare a pastorului muribund John Ames către foarte tînărul său fiu, romanul Gilead avea să se dovedească prima parte dintr-o trilogie, dar și piatra de fundație a unei construcții romanești unice, ale Srei personaje trăiesc și rememorează istoria într-un orășel ficțional din Iowa, în 1956.

Datorită filonului biografic, temele literaturii lui C.D. Florescu au fost, în primele sale cărţi, imigraţia, plecarea sau întoarcerea în ţara natală, dezrădăcinarea, exilul. În timp însă, cărţile sale au căpătat o anume amploare a ficţiunii, astfel încît, deşi temele s-au păstrat, au căpătat noi pespective.

Iată, în sfîrșit, o poetă aflată la debut, Anastasia Gavrilovici, care n-are nimic bacovian și nu pare să aibă nici acest reflex retractil în fața violenței realului, nu pentru că nu ar observa-o, ci pentru că preferă să contraatace.

Această plachetă epistolară, conţinînd douăzeci şi şase de scrisori şi telegrame către Petre Stoica, este prima apariţie postumă a lui Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Acest mănunchi de corespondenţă inedită, parte la un moment dat din arhiva de la Jimbolia a lui Petre Stoica (1931-2009), a ajuns la un anticar clujean, fiind achiziţionată, în urmă cu un deceniu, de scriitorul şi scenograful Fabian Anton, care şi îngrijeşte acum publicarea ei însoţită de facsimile, desene bruma

Sînt cercetate și menționate procesele de elaborare a telegramelor, opiniile secundanților, curentele și negocierile. Sînt prezentate chiar și variantele de lucru, cu corecturile făcute de expeditori. Nu degeaba un autor recunoscut în materie precum Gabriel Gorodetsky a scris că avem în această ediție „un festin de cercetare scrupuloasă“, care „rescrie istoria de pînă acum“ a celui de-al Doilea Război Mondial.

După toate succesele posibile obţinute cu romanele sale în ultimii ani – suplimentări de tiraj şi reeditări, de la hard cover la ediţii de buzunar, traduceri într-o duzină de limbi şi receptare internaţională, premii româneşti şi străine, şi chiar ecranizări –, era timpul ca o astfel de antologie să ne întoarcă la rădăcinile viguroase ale literaturii lui Dan Lungu: proza scurtă.

E, se pare, un moment fast pentru recapitulări: în ultimele două decenii au apărut, la foc automat, o sumă de istorii ale literaturii române.

Construit minuţios, cu inteligenţă şi umor, pe mai multe niveluri şi cu schimbări de registre stilistice, incorporînd în limbaj la modul ironic slang-ul corporatist şi speculînd la nivel simbolic tropii realităţii, cu referinţe deopotrivă clasice (Kafka) şi contemporane (Patti Smith sau Ildikó Enyedi), Vînători-culegători poate fi citit ca un roman al generaţiei noastre, al celor care împărţim, bărbaţi sau femei, „vina de a fi singuri“ în timp ce #uniţirezistăm.

Cred că romanul lui Kushner este una dintre marile cărți ale ultimilor ani, tocmai pentru că nu face doar efortul de a spune o poveste, nici de a descrie acest univers sufocant al sistemului penitenciar american, pentru că nu se limitează doar la a oferi o nouă viziune, feminină, asupra unor clase sociale invizibile, ci pentru că este o coborîre voită în lumea dostoievskiană a Răului.

Partea cu adevărat fascinantă a acestor eseuri este felul în care Livius Ciocârlie găseşte de fiecare dată unghiul potrivit pentru a citi şi a interpreta corespondenţele. Balzac, Flaubert, Roger Martin du Gard, Gherea, Călinescu şi Negoiţescu (aceştia în mod deosebit) devin adevărate personaje, fatalmente, diferite în actul transcrierii propriei vieţii de autorii care trăiesc viaţa reală: inclusiv în latura lor de fiinţe epistolare au personalitate, zbateri interioare, ambiţii, eşecuri, deci des

Apocalipticul și religiosul nu denotă, mi se pare, vreo sensibilitate specială a autoarei pentru cele spirituale. Ele sînt mai curînd moduri de a sugera comoția morală, prăbușirea interioară, urletul mascat sub politețea corporatistă. Volumul jes e plin de poeme scurte și absurde, de koanuri fără aură, de narațiuni fără poantă, atît de seci și lipsite de ceea ce odată se numea poeticitate încît uneori nu își mai ating scopul de a surprinde.

Cel puţin în cazul a doi scriitori, acest tip de experiment n-a fost o premieră: Nora Iuga şi Marin Mălaicu-Hondrari au mai exersat scrisul pornind de la imagini în proiectul Dublă expunere şi, întîmplător sau nu, amîndoi a

În 1993, la Bucureşti apărea o carte importantă în privinţa anilor de început ai comunismului în România. Profitînd de noile condiţii de acces la arhivele americane şi britanice, cartea urm