Insule de stat pe gînduri

● Radu Sergiu Ruba, Un mic arhipelag, Editura Tracus Arte, 2019.

Cine a citit cu delicii şi emoţie romanul autobiografic O vară ce nu mai apune (Humanitas, 2014) se va bucura din plin şi de acest al doilea volum de proză scurtă din cariera lui Radu Sergiu Ruba (n. 1954), un scriitor complet, dotat cu multă inteligenţă, cu o cultură impresionantă şi, mai ales, cu o vervă de povestitor dublată, cum rareori se întîmplă, de o stilistică impecabilă. Între timp a publicat un nou roman (Guantanamo, Tracus Arte, 2018), dar m‑a interesat în mod deosebit acest volum de proză scurtă în măsura în care reprezintă o întoarcere la temele sale predilecte. Chit că din cele zece povestiri doar una este inedită („Vraja de măritiş“, un fel de addenda la romanul O vară…, protagonista fiind fascinanta străbunică Floarea), celelalte sînt recuperate din volume colective şi publicaţii, iar două sînt reluate din prima sa carte de proză scurtă (Contrabanda memoriei, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, 1997). Majoritatea cu substrat biografic (apropo, un gen tot mai practicat în ultimul deceniu, şi de scriitori din generaţii diferite: Alexandru Vlad, Petre Cimpoeşu, Ioan Groşan, Florin Iaru, Radu Paraschivescu sau Florin Lăzărescu), povestirile alcătuiesc un volum omogen, care-şi merită (supra)titlul unic, fiind mici insule grupate în mijlocul unei vaste teme comune: aranjate cronologic, prozele sînt plasate în decadele comunismului, din anii ’50 încoace, şi evoluează în mai multe tonuri – satiră, umor, dramă, erotism.

Primele şapte povestiri alcătuiesc un fel de comedie a situaţiilor. În proza „Pe colinele Manciuriei“, o mică odisee cu aer de parabolă satirică (cu potenţial ecranizabil, dacă mă gîndesc la recentul film polonez Cold War), un ţăran lăutar, fără buletin şi fără rost pe lume, este ridicat de Centrul de Reeducare a Tinerilor Neadaptaţi la Sensul Istoriei şi readaptat profesional într-un taraf ţigănesc care e pe cale să înregistreze un album. Lăutarul consideră însă că înregistrarea muzicii pe vinil, devenind apoi disponibilă oricui şi oricînd, este o formă de degradare a spiritului ei şi refuză să intre în studio, ceea ce atrage asupra lui acuzele de obscurantism şi misticism, şi este supus unor noi şedinţe de reeducare, continuate cu altele, după ce se constată că lăutarul considera şi electricitatea o formă de minune – şi tot aşa pînă cînd este descoperit de cine trebuie.

Celelalte proze comice, multe cu substrat autobiografic, nu au aceeaşi amploare epică, sînt mai mult nişte schiţe. Doi şcolari sînt ameninţaţi că nu vor mai fi făcuţi pionieri în urma unei glume băieţeşti („În Rusia veche ogorul…“, mi-a amintit de schiţa „O zi de vacanţă în ’55“ a Adrianei Bittel din volumul Cum încărunţeşte o blondă, Humanitas, 2015). Un adolescent nevăzător cazat la un internat ratează din naivitate oferta sexuală a unei cofetărese sensibile şi altruiste, pe care apoi o reîntîlneşte la maturitate („Cafeaua marilor descoperiri“). Autorităţile comuniste muşamalizează ceea ce pare a fi apariţia unui OZN în Clujul din toamna lui ’73 („OZN-ul şi Republica“). Trei profesori, dintre care unul de fizică, pun la cale o şedinţă improprie de spiritism într-o seară de noiembrie a anului 1982, pentru a afla mai multe detalii, de la Ecaterina Teodoroiu, despre posibila moarte a lui Ceauşescu prezisă, cu altă ocazie, de spiritul lui Arghezi („Doar după miezul nopţii“ – vezi şi fragmentul de mai jos). Nişte miliţieni încearcă să ancheteze montarea, în mod simbolic şi subversiv după lucrările Congresului PCR, a unor pere în plopii din preajma unui cămin studenţesc („Toate punctele“). În fine, un student filolog este tachinat, în compartimentul unui tren, cu o întrebare literară din Madame Bovary aparent banală, formulată de un bărbat pedant care însă se dovedeşte a fi cu totul altcineva – „Pantofii“ fiind cea mai reuşită dintre aceste proze comice, o mică bijuterie.

Piesa de rezistenţă a volumului o reprezintă însă nuvela „Semnaţi aici!“ (de asemenea cu potenţial ecranizabil) şi are ca temă partizanatul anticomunist, despre care Radu Sergiu Ruba a scris memorabil în acelaşi splendid roman O vară ce nu mai apune. Este şi singura povestire care ajunge în post-comunism şi implică un magnat media, fost sublocotenent de Securitate, despre care se află, în pragul depunerii candidaturii sale pentru un post în Parlamentul European, că ucisese în 1957 un important om de legătură al partizanilor din Munţii Apuseni. În realitate (spoiler alert!), securistul minţise ca să scape de misiune şi înaintase superiorilor săi un raport fals al execuţiei, partizanul respectiv trăise în clandestinitate pînă la momentul amnistiei, iar acum era chemat să depună mărturie în favoarea actualului magnat. Dilema morală e complexă: la momentul amnistiei, cînd partizanul declarat mort îşi revendicase, şi obţinuse cu greu, statutul şi drepturile de om în viaţă, securistul fusese dat afară tocmai pentru ceea ce nu făcuse. Doar că, acum, bătrînul fost partizan nu vrea să depună mărturie cu existenţa şi identitatea sa – altfel spus, refuză să spună adevărul – pentru ca fostul securist să ajungă parlamentar european. Argumentul (ne)implicării prin tăcere a fostului partizan are natură umanistă: „Răul e mai întîi într-un anumit soi de oameni, abia apoi în teorii şi-n teze de tot felul. Un soi de oameni pentru care viaţa nu valorează doi bani. Poţi să raportezi că ţi-ai lichidat seamănul, poţi să‑i ordoni să existe din nou, poţi să-l declari oale şi ulcele, deşi el e viu bine-mersi… Şi viceversa. Jocul ăsta în care e indiferent dacă cineva e fiinţă vie ori stafie, jocul ăsta a mers prea departe“. Din această situa-ţie avînd de cîştigat, în mod ironic, o altă candidată a partidului, cea care-i asigura o anume protecţie profesională taman fiului fostului partizan, care însă pare mai degrabă de partea fostului comunist şi-şi îndeamnă tatăl să „semneze“. Ca să nu mai spun că bătrînul fost partizan se arată acum, după mai multe dezamăgiri occidentale, mai degrabă încrezător într-o salvare rusească. Excelentă această povestire ca un labirint construit numai cu ieşiri false!

***

Radu Sergiu RUBA

Un mic arhipelag (fragment)

…Victor a şi sunat la uşă. Sufla de parcă-l fugăriseră cinci căpcăuni. Începu aşa, gîfîind, să caute ceva prin casă.

– N-ai microfoane pe aici, nu?

Scotocea cu febrilitate. Pesemne, nedescoperind nimic în spatele televizorului, găsi că e momentul să se întoarcă misterios spre mine:

– Moare Ceauşescu!

– Nu se poate!

– Deci tu nu vrei să moară?

– Ba vreau, băga-l-aş…

Stăteam amîndoi în picioare în mijlocul sufrageriei şi dădeam din mîini. Mă trezisem explicîndu-i că voisem să spun altceva, iar el îmi făcea morală că nu sînt principial, că de fapt ascund ceva şi încep să dau înapoi. Abia atunci mi-am dat seama că nici nu ştiam despre ce era vorba… Îmi pomeni din nou de obligaţia noastră mutuală de a da dovadă de încredere, cîtă vreme, în două rînduri pînă atunci, şi din fericire în perioade diferite, iubiserăm aceleaşi femei. Amintirea, imaginea celor două iubite ne mai moleşi…      

– Deci ce-i cu Ceauşescu?

– Sst! Crapă nemernicul, nu mai are mult, pe 29 noiembrie e gata!

– Ce vorbeşti? Pe 29 noiembrie? Păi, nici trei săptămîni nu sînt pînă atunci! tresărisem de bucurie. Să nu mai aibă dînsul decît nouăsprezece zile de trăit, eşti sigur?

– Care dînsul, mă, care dînsul? Un porc! De ce-i spui dînsul? Dac-aş putea, eu l-aş…

Şi prinse a descrie ce i-ar face el lui Ceauşescu dacă ăla ar încăpea pe mîna lui: că i-ar arăta ţara din căruţă plimbîndu-l legat peste tot, că l-ar forţa să bată în neştire cuie de lemn la pantofi, dar cea mai grea pedeapsă pe care urma să i-o aplice era să-l închidă într-o bibliotecă unde să-l oblige să citească tot felul de cărţi de filozofie şi să-l constrîngă să înveţe franceza.

– De ce franceza, mă, nenorocitule? Cum adică să se atingă ăsta de Baudelaire? Pune-l să înveţe rusa!

– Nu se poate, la franceză-l pun! Şi‑l oblig în primul rînd să-i citească pe Saint-Simon şi mai ales pe Fourier ca să priceapă în sfîrşit măgarul că socialismul e o utopie şi nimic altceva! Ai microfoane?

– Dracu’ ştie!