Religia scrisului
● Mircea Cărtărescu, Creionul de tîmplărie, Editura Humanitas, 2020.
„Contemplăm azi, cu ochi stinși și bătrîni și dezamăgiți, panorama tristă a unei civilizații fără cultură, a unei culturi fără arte, a unor arte fără literatură, a unei literaturi fără poezie și a unei poezii fără lirism. Plăci groase de rugină ne-au anchilozat și spiritul, și inima, și sufletul, așa încît – la ce bun să mai scrii? Penru cine să mai scrii?”, se întreabă Mircea Cărtărescu (vezi și continuarea în fragmentul de mai jos) în noua sa carte apărută, parcă ironic, taman în timpul pandemiei, cînd librăriile sînt închise și cînd poate fi cumpărată doar online. Mircea Cărtărescu răspunde la această întrebare în (mai multe locuri din) cartea sa, așa cum a făcut-o, de altfel, și săptămîna trecută în interviul acordat chiar revistei noastre.
Simplu spus, cartea de față este o profesiune de credință față de scris și de literatura văzută ca religie, ca predestinare (de unde și episodul cu tîlc al tăierii moțului din textul confesiv ce dă titlul cărții), o colecție de eroi personali din sfera literaturii și de gînduri intime despre scris, o culegere de portrete și amintiri, omagii și declarații de dragoste pentru o serie de scriitori, mulți congeneri care nu mai sînt printre noi, alții mai tineri, români și străini. Nu toate textele sînt inedite, unele au fost scrise ca prefețe sau eseuri de însoțire a unor cărți (de la Panait Istrati la Svetlana Cârstean), altele ca splendide discursuri ținute cu prilejul primirii unor premii și distincții, dar montajul lor capătă o însemnătate superioară și dă măsura dragostei, admirației și a modestiei lui Mircea Cărtărescu nu doar față de iluștrii săi înaintași literari, vorba clișeului (Kafka, Salinger, Sábato), dar și față de colegii și contemporanii săi (de la Andrei Codrescu și Olga Tokarczuk la Ana Maria Sandu și Cezar Paul-Bădescu).
Fiecare medalion din prima jumătate a cărții intitulată „Cum i-am cunoscut” are savoare și fiecărui scriitor Mircea Cărtărescu îi găsește un unghi inedit de a-l privi, de a scrie cuvinte memorabile despre ei sau despre poezia lor. Îndrăgostit de Eminescu (despre care a scris de mai multe ori, inclusiv o carte) și de avangardiști (Sașa Pană și Bogza, „cel anormal de înalt pentru un bătrîn și neplăcut de ceremonios”, sau Gellu Naum, ale cărui poezii sînt „cu neputință de a fi citite, căci ele nu se citesc, ci ele cer, asemenea mantrelor, o modulare a respirației”), Mircea Cărtărescu mai scrie și despre Ștefan Aug. Doinaș („arhitect de ruine, de forme deja căzute-n uitare”), M. Ivănescu („un om mărunt, cu un fel de ceață peste trăsăturile feței”, „rămăsese cel mai mare, mai admirat și mai recluziv poet al României”), Paul Georgescu („stîngaci ca o focă pe uscat”), Mircea Dinescu, Florin Mugur, Șerban Foarță, Mircea Ciobanu, Marin Preda, G. Bălăiță, sau despre întîlnirile cu criticii Crohmălniceanu, Manolescu, Martin, Ion Pop) în jurul cenaclurilor sau al revistelor (Echinox). Asupra unora dintre aceștia se oprește mai mult (eseurile despre poezia lui Doinaș și Naum sînt, pe cît de concise, pe atît de exacte și de frumoase, iar vizita la Paul Georgescu este plină de umor), pe alții doar îi prinde în cîte-o scenă.
Însă cel mai însuflețit și cu multă căldură scrie despre colegii săi optzeciști dintre care, vai, mulți nu mai sînt: Mircea Nedelciu („era tot numai inteligență, cînd copilăroasă, cînd brutală”, „singurul lider adevărat al generației ’80, singurul iubit și respectat, singurul impus de la sine, liniștit, fără luptă sau rezistență”), Gheorghe Crăciun („cel mai egal cu sine om pe care l-am cunoscut”, „un model intelectual cum din păcate sînt foarte puține la noi”), Ion Stratan („microfizician al cuvintelor”, „diabolic de inteligent, maladiv de inteligent”), Mariana Marin („excesivă în toate, dar mai cu seamă în admirație, nesăbuită și autodistructivă”) și Traian T. Coșovei, cel care i-a fost cel mai apropiat și căruia îi face cel mai complex portret („o anume tendință spre boierie, spre la dolce vita, ceva din solzoșia-sa Mateiu, dar în registru ușor burlesc”).
Născută în plin comunism și ajunsă la apogeu în ultimii și cei mai grei ani ai dictaturii comuniste, după cum se exprimă Mircea Cărtărescu, generația ’80 „a plătit din plin mizeria și suferința din care s-a ivit”. Cu toate astea, cînd scrie despre colegii săi de generație – pe cei din legendarul Aer cu diamante îi numește frumos „membrii unei restrînse fraternități întru poezie” –, istoriile sînt toate la timpul trecut: „ce vremuri!, cînd solidaritatea generației noastre era aproape reală”, „în ultimii ani ne-am văzut destul de rar”, „am fost împreună chiar dacă nu ne-am văzut cu lunile sau chiar cu anii”. Se citește aici o mare nostalgie pentru credința, efuziunea, coeziunea, solidaritatea de altădată cînd generația nu fusese decimată și poezia era mai puternică decît istoria, deși „dintre toate iluziile, cea a prieteniei a rezistat cel mai mult”.
Cele trei discursuri ținute cu prilejul primirii premiilor internaționale Formentor și „Thomas Mann” și al titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universității „Babeș-Bolyai” sînt trei eseuri splendide (în special „Poezia ca vîrf al cunoașterii”) și arată nu doar calitatea înaltă a scrisului lui Mircea Cărtărescu, ci și gîndirea sa profundă asupra literaturii, despre care poate vorbi în cele mai frumoase și surprinzătoare metafore.
O carte ca un cadou în aceste vremuri confuze, stranii, înspăimîntătoare.
***
Creionul de tîmplărie (fragment)
Lumea a devenit un loc al crimelor de război și-al ideologiilor totalitare, al abandonării umanismului, al inundării noastre cu dejecțiile știrilor false și-ale artei comerciale. Nivelul de educație scade cu fiecare generație nouă, numărul cititorilor descrește permanent, piața cărții se restrînge. Scriitorii nu mai sînt vedete, nu mai au vizibilitate, nu mai pot visa la glorie, notorietate și bani.
În plus, o disperare milenaristă a acoperit lumea azi cu un mare nor melancolic: pare să vină sfîrșitul, al speciei noastre, al lumii noastre, al iluziilor noastre. Nu printr-o catastrofă exterioară, ci prin copleșirea sufletului nostru, care știe azi că sînt două trilioane de galaxii în universul cunoscut, fiecare avînd miliarde de stele. Că însuși acest univers este, conform stringurilor, doar unul dintre cele 10 la puterea 500 de universuri, că nu ne mai putem agăța nici măcar de ideea de realitate, pentru că trăim, poate, într-o hologramă. Ce mîntuire, ce valori, ce umanitate mai pot rezista în fața acestui asalt al neantului? Voi dispărea într-o milionime de secundă, și va fi ca și cînd n-aș fi fost niciodată, cu toate cărțile mele, cu talentul și stupiditatea și impostura mea cu tot. De ce mai scriu într-o astfel de apocalipsă derizorie, într-un astfel de vid supraaglomerat?
Cel mai bun răspuns dat vreodată acestui șir patetic de întrebări rămîne cel al lui Samuel Beckett: „Pourquoi j’écris? Bon qu’à ça!” („Uite-așa”). Ultima dată cînd am fost întrebat și eu de ce continui să scriu, am răspuns de asemenea cu primul și cel mai simplu lucru care mi-a venit în cap: „Întrebați o pisică de ce face pui, de ce continuă să-i aducă într-o lume care e deja plină de pui de pisică și care n-are nici o nevoie de ei. În care milioane de pisoi mor în primele lor zile de viață. Dar pisicii nu-i pasă de asta. Ea face pui mai departe pur și simplu pentru că e pisică și nu poate să nu facă pui, așa cum nu poate să nu aibă lăbuțe, mustăți sau coadă.”
Eu sînt un om care scrie, să scriu intră în definiția mea. Aș continua să scriu și dacă n-ar mai exista nimeni care știe să citească, ba chiar și dac-aș rămîne ultimul om din lume. Scrisul e un organ vital al corpului meu, o funcție vitală a lui. Să mă-ntrebi de ce mai scriu cînd nimeni nu mai citește e ca și cînd m-ai întreba de ce mai respir dacă nu mai respiră nici un om pe lume.
