Steaua singurătății
● Mariana Codruț, Pulsul nu poate fi minimalist, Editura Paralela 45, 2019.
„Frumusețea e o agresiune“, spune Mariana Codruț în recentul ei volum de versuri cu titlul Pulsul nu poate fi minimalist. Într-adevăr, poezia, așa cum o practică această importantă poetă contemporană, este un lucru vertiginos și plin de pericole, care cheamă asocieri neașteptate: „poezia e șoc / precum crima adolescentului din vecini / pe care nu-l credeai în stare de crimă“. Mariana Codruț scrie o poezie „cu țepi“, ofensivă și inconfortabilă. Poeta folosește imagini neatașante, care stîrnesc rezistență, dar care figurează, paradoxal, ca niște alegorii ale frumuseții: liliecii („catifelați și sîngeroși“, suspendați între cer și pămînt), păianjenii („trag propria lume din mine / milimetru cu milimetru, / cum face păianjenul / cu pînza din pîntecul lui ca să trăiască“), hemoptizia („valul de spumă roșie / îmi ajunge la gură / gata să‑și înceapă lucrarea“), o floarea-soarelui „monstruoasă“, care privește spre umbră. Această poezie incomodă nu doar că nu mizează pe gingășie (ci doar, insistent, pe teribila puritate: „porumbelul împiedicat în ghetrele albe / țîșnește razant deasupra nisipului / cu inima-n flăcări“), ci obține cele mai valoroase rezultate atunci cînd își acceptă propria stîngăcie ca pe o formă de grație.
Îmi plac poemele autoarei care duc țepoșenia aceasta argheziană în zona fragilității ființei: „ziua de iarnă gri / stau printre lucrurile din casă / întrebîndu-mă ce-or fi / / […] pleoapele mi se lasă grele / peste inima bătînd abia. / știu! sînt în altă parte / decît eram ieri sau cîndva“. După cum o forță aparte degajă scurtele poeme ale scindării, ale alienării rezultate din autoanaliză excesivă. Duritatea programatică a acestei poezii se exprimă cel mai bine atunci cînd poeta este în luptă și cu sine, cînd ochiul scrutător se îndreaptă spre înăuntru. „Fața mea e un lac“, spune poeta, „mă îndepărtez / întrebîndu-mă / care o fi numele păsării / vîslind liniștită / pe luciul lacului“. Sau: „îmi deșurubez capul, deschid fereastra / și-l atîrn cu doi clești pe sîrma de rufe“.
Corelatul obiectiv al acestei atitudini este singurătatea socială, refuzul pactului cu lumea celorlalți, atinsă de tot felul de păcate și putreziciuni. Cunoscînd bine istoria cinică și modul în care știe aceasta să confiște „patria“, poeta scrie poeme severe despre omul singur și marginalizat, dar liber și capabil să contemple frumusețea, despre mutabilitatea adevărului politic și despre reproducerea comportamentelor misogine sau pur și simplu obscene de la o generație la alta (puternicul poem politic patria, cu refrenul sarcastic: „uite ce frumos își ține coada între picioare! / uite ce glezne de căprioară are!“). Volumul vorbește pentru cei neiubiți, epuizați de confruntarea permanentă cu lumea celorlalți, bravînd neîncetat: „eu am putere / doar cît să supraviețuiesc / și pentru asta umblu mereu / cu un copac de cristal în piept / umplîndu-mă de ridicol“. Apărată de steaua singurătății eminesciană, poeta vorbește în numele unor valori pozitive, pe care le exprimă tranșant, uneori chiar prea tranșant – sînt poeme care afirmă: „pulsul nu poate fi minimalist“ sau „natura nu e bovarică“. Dar, spun eu, ce te faci dacă pulsul uneori chiar scade, dacă natura chiar imită arta, cum credea Baudelaire?
Confruntarea care face substanța poeziei Marianei Codruț e una dificilă. Între universul interior și lumea celorlalți nu mai încape nimic. Poeta examinează infiltrările ideologice în spațiul intim, care ajung pînă la fibra identității și ne înstrăinează. Pînă și actul de a-ți declina numele sau de a-ți compune o figură presupune negociere cu ceilalți și, în fond, înstrăinare. Cum spune poeta, „numele e o limită, fața e o limită, / toată ființa mea e o limită. o frontieră / la care se opresc toți cei care scriu prezentul / îngropați pînă-n gît în ficțiune“. Ficțiunea în care toți stau „îngropați pînă-n gît“ este, de fapt, ideologia, înțeleasă în volum ca o narațiune nesfîrșită, haotică și manipulabilă, care este emisă mereu de ceilalți și te învăluie fără să-ți fi dat acordul. Refugiul poetei în sine însăși este o încercare de a pune capăt acestei alienări prin ideologie, atrăgînd atenția la necesarele ei limite: „nu toți sîntem egali în fața ficțiunii / cum sîntem în fața morții“. (Cu melancolie mă întreb dacă există, într‑adevăr, vreo limită la ideologie, dacă nu cumva denunțul însuși al ideologiei înseamnă deja intrare în jocul pervers al acesteia.)
Mariana Codruț, cu izolarea, severitatea și strictețea orgolioasă a versurilor ei, a dat încă un volum excelent.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
