Poezie la superlativ

● Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990-2019), antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu, cu fotografii de Irisz Kovacs, Editura Cartier, 2019.

În 2019, anul literaturii femeilor, cum l-am numit eu în bilanţul de sfîrşit de an, pe lîngă cele patru volume colective de contribuţii teoretice/publicistice importante pentru feminismul românesc (Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă de Mihaela Miroiu şi Maria Bucur, Humanitas; Ea. Perspective feministe asupra societății românești, coord. Oana Zamfirache, Curtea Veche; Zoe, fii bărbată! Coduri de gen în cultura României contemporane, coord. Mihaela Ursa, Paralela 45, şi Dragă Virginia. Scrisori din ţara mea, Black Button Books) şi recuperarea unei părţi a publicisticii Sofiei Nădejde (Despre creierul femeii şi alţi demoni, ediţie de Maria Cernat şi Adina Mocanu, Paralela 45), au apărut şi cîteva antologii dedicate literaturii scrise de femei: In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (selecţie de Marius Conkan, Paralela 45), Artă a revendicării. Antologie de poezie feministă (coord. Medeea Iancu, ediţie electronică disponibilă pentru descărcare gratuită pe literaturasifeminism.wordpress.com) şi acest prim volum dedicat poeziei ultimelor trei decenii.

În primul rînd, trebuie să remarc o dată în plus importanţa, ineditul şi eleganţa acestei serii intitulate pe bună dreptate „Cartier de colecţie“, ajunsă la nr. 24, în care poeţii antologhează poeţi în volume ilustrate cu lucrările cîte unui fotograf. De data aceasta, poetele şi publicistele Alina Purcaru (n. 1982) şi Paula Erizanu (n. 1992) au avut ideea strălucită de a pune laolaltă o selecţie din poezia scrisă de treizeci şi şase de poete debutate de la Revoluţie încoace, demers care trebuie că n-a fost deloc uşor. În primul rînd, din cauza faptului că trebuiau identificate toate poetele semnificative din cele mai fertile (no pun intended) trei decenii ale poeziei scrise de femei: în nici o altă perioadă din istoria literaturii române n-au publicat şi nu s-au remarcat mai multe scriitoare.

În al doilea rînd, din cauza faptului că trebuiau selectate un număr redus de texte semnificative deopotrivă stilistic şi tematic din – în cazul Ruxandrei Cesereanu, spre exemplu – chiar şi peste zece cărţi de poezie. Selecţia celor treizeci şi şase de poete (dintre care trei din Republica Moldova – Irina Nechit, Maria Şleahtiţchi şi Liliana Armaşu –, patru care nu mai trăiesc în România – Rodica Draghincescu, Saviana Stănescu, Gabi Eftimie şi Ruxandra Novac –, o scriitoare despre care nu se mai ştie mare lucru, Judith Mészáros, o poetă debutantă, Iuliana Lungu, şi o poetă de etnie romă, Bety Pisică, încă nedebutată în volum), din vreo patru generaţii diferite, cartografiază convingător harta poeziei de gen din postcomunism şi milenialism. Nu sînt întotdeauna foarte convins de selecţia textelor: (ca bărbat) ici-colo aş fi mizat pe alte poeme, iar din cele nouă volume ale Letiţiei Ilea, eu aş fi ales mai mult decît un singur poem.

Prefaţa antologatoarelor – scurtă şi echivocă, cu multe afirmaţii nefondate, tendenţioase sau doar profund discutabile – este, din păcate, sub nivelul demersului. Alina Purcaru şi Paula Erizanu vorbesc despre „poetele care sînt mai uşor uitate pe parcursul carierei literare, dar şi după ce se sting din viaţă“, despre „contextul ostil afirmării poetelor“ şi „o istorie tăcută a poeziei scrise de femeie, uneori sugrumată abrupt“, despre „vremuri ostile afirmării scriitoarelor“ şi „temele care interesează poeţii bărbaţi sînt interpretate ca teme universale, majore, iar cele abordate de poete – ca teme minore“ sau despre cum „fetele îşi fac loc în canon mult mai greu“ şi, deci, e nevoie de „scuturarea canonului şi chestionarea lui, aducînd voci uitate sau necunoscute“. Toate aceste afirmaţii conţin o doză mai mică sau mai mare de neadevăr sau, cel puţin, sînt perfect valabile şi pentru poeţii bărbaţi. Au existat poeţi care au făcut puşcărie sau au avut probleme cu autorităţile din cauza poeziei lor (din varii motive: de la Bogza, Voiculescu şi Gyr la Dinescu şi Ianuş), iar Dimov, Brumaru, Foarţă, Stoica sau Abăluţă, ca să dau doar aceste nume, încă se confruntă cu prejudecata temelor minore, pe cînd lista poeţilor bărbaţi uitaţi de istoria literară (din varii motive: plecarea din ţară, moartea prematură, puţinătatea operei) este destul de lungă. În chestiunea temelor minore, antologatoarele se întreabă retoric „de ce nu ar fi graviditatea mai universală decît experienţa războiului“. Întrebarea e legitimă, dar nu ştiu dacă are fundament: a pretins/considerat/sugerat cineva vreodată o asemenea enormitate? Cărţile/poemele scrise în anii 2000 dedicate experienţei gravidităţii/maternităţii au avut parte de o receptare entuziastă (romanul-poem Cerul din burtă al Ioanei Nicolaie a fost chiar reeditat). Ar fi de văzut însă dacă şi ce anume s-a mai scris pe această temă în interbelic şi în postbelic.

(Există însă întrebări esenţiale care trebuie ridicate pentru a afla cauzele. De ce femeile scriu mai degrabă poezie decît proză scurtă? De ce avem atît de puţine femei care fac, în mod regulat, critică de întîmpinare? Cum se explică faptul că avem, în schimb, atît de multe editoare? Spre exemplu, de ce nu există mai mulţi scriitori/scriitoare, indiferent de gen, de etnie romă? Dar astea sînt alte tipuri de discuţii.)

În ceea ce priveşte selecţia de faţă, absolut toate fişele bio-bibliografice ale poetelor contrazic, cumva amuzant, teza din prefaţă care forţează ideea discriminării şi a lipsei recunoaşterii literare: „fragmente din cărţile ei au fost incluse în manuale pentru liceu“, „una dintre cele mai apreciate voci ale poeziei române“, „una dintre cele mai distincte voci ale poeziei române“ ş.a. Unde mai pui că sînt menţionate peste o sută de premii literare acordate cărţilor lor – practic, toate premiile literare pentru poezie disponibile în România: Premiul USR, Premiul „Eminescu“, Marele Premiu „Arghezi“, Cartea de Poezie a Anului, Tînăra scriitoare ş.cl. (Iată însă două întrebări legitime: de ce nu există şi un premiu pentru poezie cu numele unei poete? Şi care poetă, dintre cele care nu mai sînt în viaţă?) Aproape toate poetele selectate aici au fost premiate încă de la debut; de fapt, dintre cele treizeci şi şase de poete, doar două nu au în palmares premii. Tonul prefeţei vine, aşadar, în contradicţie cu succesul şi recunoaşterea poetelor selectate aici, dar ai putea înţelege că discursul încearcă să legitimeze mai degrabă volumul secund, cel care se va îndepărta, de fapt, de prezent.

Consider riscantă insinuarea că femeile ar deţine monopol pe nedreptăţile istoriei literare române (nu mă refer aici la alte spaţii culturale). Recuperarea literară per se nu are gen, este binevenită pe orice criteriu. În fine, rămîne de văzut ce nume necanonizate de poete vor propune antologatoarele pentru volumul secund, cel care va acoperi aproximativ încă şapte decenii de literatură, adică mai mult decît dublul perioadei acoperite de acest prim volum. Abia atunci vom avea, eventual, ce discuta. Eu însă nu cred că există poetă importantă nerecunoscută ca atare sau dintre cele „uitate pe nedrept de istorie“. Numele de „zeiţe binecunoscute ale literaturii“ ante-decembriste vehiculate în prefaţă, cele aşa-zis norocoase, sînt doar ele suficiente pentru un extraordinar volum în sine. Iată încă o întrebare: poete precum Maria Banuş, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Nina Cassian, Magda Cârneci, Nora Iuga, Mariana Marin, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu sau Elena Ştefoi (ca să nu mă întind şi cu alte nume precum Gabriela Melinescu, Florenţa Albu, Ioana Ienonim sau Veronica Porumbacu) îşi ocupă sau nu locul meritat în canon (antologii, studii, cronici, citări, premii)? Discuţia despre prezenţa în manuale cred că face un subiect separat de vreme ce toată literatura contemporană, scrisă de bărbaţi şi femei deopotrivă în ultimii patruzeci de ani, este nedreptăţită.

Un secol de poezie română scrisă de femei este, în ciuda politizării lui neargumentate rostogolind clişeele discursului feminist la modă, un proiect admirabil, interesant şi necesar, care ar merita să devină material auxiliar în şcoli, şi pentru că oferă o mostră de poezie la superlativ, dar şi pentru că pune problema identităţii de gen în expresia lirică. Şi iată şi o ultimă întrebare: un poem care vorbeşte despre identitatea de gen rămîne relevant doar pentru gen (adică trebuie afirmat şi discutat ca atare) sau devine, de fapt, universal şi transcende genul? Cum preferaţi?