Cronica unui avort neanunţat

● Corina Sabău, Şi se auzeau greierii, Editura Humanitas, 2019.

Cel puţin două cărţi de istorii orale şi de confesiuni dedicate experienţei feminine în comunismul românesc – Cealaltă jumătate a istoriei. Femeie povestind (coord. Zoltán Rostas şi Theodora-Eliza Văcărescu, Curtea Veche, 2008) şi Tovarăşe de drum (coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Polirom, 2008) – adună mărturii zguduitoare despre consecinţele decretelor 770 din 1966 şi 441 din 1985 care interziceau avortul, condamnînd femeile la acte clandestine improvizate (sin)ucigaşe. Se estimează că zece mii de femei şi-au pierdut viaţa în urma avorturilor subterane în două decenii de regim comunist opresiv al cărui model socio-politic egalitarist impusese femeii un triplu statut: soţie gospodină, „om al muncii socialiste“ şi „tovarăşă de luptă“. Casa, fabrica şi, uneori, unitatea militară erau tot atîtea locuri în care femeile aveau dreptul şi obligaţia de a creşte şi a întreţine familia, ţara şi partidul, şi tot atîtea locuri unde femeile erau umilite în numele idealului politic socialist. Din păcate, literatura contemporană a abordat dezamăgitor de puţin această temă.

Meritul principal al cărţii Corinei Sabău (n. 1975), care expune moartea unei femei în urma unui avort autoindus în Bucureştiul anilor ’80, vine, aşadar, din perspectiva narativă inedită asupra acestui fenomen atroce. Şi este de apreciat încercarea autoarei de a se pune în pielea şi de a intra în mintea unei femei dintr‑o altă generaţie, cu o altă experienţă de viaţă intimă, domestică şi de colectivitate muncitorească: „tovarăşa Creangă Ecaterina“, avînd origini simple, de la ţară, a ajuns ingineră la secţia Ajustaj a Fabricii de textile „Mătasea Populară“, mama unei fetiţe, Sonia, şi soţia unui bărbat nenumit, provenit dintr-o clasă socială superioară, dar cu care nu are un mariaj satisfăcător. Nu există o expunere în detaliu a motivelor deciziei (se subînţelege că soţul i-l cere), iar avortul propriu-zis e pus la cale de una singură acasă (vezi şi fragmentul de mai jos). Apariţia soţului e tardivă, intervenţia doctorilor, obligaţi să consemneze „suspiciunea de avort“ şi să-l denunţe, e ezitantă, iar hemoragia nu mai poate fi controlată.

Narată la persoana întîi sub forma fluxului gîndurilor eliberate de sintaxă, povestea Ecaterinei rămîne în limitele unui caz de avort clandestin comun. În marea ei parte, cartea (mai degrabă o nuvelă decît un roman) este un exerciţiu de atmosferă ce reconstituie indirect, prin menţionarea unor elemente şi mărci specifice (produse alimentare şi cosmetice, filme, cărţi şi cîntece), dar fără o amprentă memorabilă a detaliilor, vremurile comuniste, precum şi mediul muncitoresc din fabrica de textile. Monologul femeii şi stilul indirect liber, precum şi anumite teme (cum ar fi, spre exemplu, drumul cu autobuzul spre parada ceauşistă de pe stadion) amintesc de procedeele narative ale Gabrielei Adameşteanu din volumele sale de proză scurtă Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) şi Vară-primăvară (1989). Şi deşi stilul indirect liber – destul de stîngaci şi de greoi, deseori redus doar la înlocuirea tuturor semnelor de punctuaţie cu virgula – este, în opinia mea, un blestem narativ al prozei românești din ultima jumătate de secol. Însă în acest caz, cartea are un aer retro justificat.

Din păcate, ca şi cum moartea femeii n‑ar fi fost de-ajuns, Corina Sabău alege să facă din toţi bărbaţii personaje detestabile: soţul Ecaterinei (altfel, un bărbat educat şi cu origini sănătoase) este un tip taciturn, indiferent şi insensibil, se comportă superior, mai şi sforăie lîngă biata lui nevastă insomniacă, iar în faţa opţiunii avortului este distant şi insinuant („nu mă pricep la chestii femeieşti, celelalte femei cum se descurcă“), pentru ca, în cele din urmă, să o apostrofeze şi să o judece; tatăl Ecaterinei este o brută care-şi bate soţia de faţă cu propria fiică („nici să te bat nu-mi vine, darămite să te fut“); doctorul la care ajunge cu hemoragia de după avort este cinic şi agresiv („femeile ca tine“); un organ de partid/al legii o ameninţă şi îi ţine morală pe patul spitalului („te‑ai comportat ca o criminală, [dar] îţi mai acordăm o şansă“), directorul fabricii este un bădăran libidinos, maistrul e afemeiat, alţi angajaţi sînt bătăuşi sau dispar după ce lasă muncitoarele gravide (de altfel, au porecle sau nume caricaturale: Gubalitu, Alendelon, Bichineţ). „Dacă vreuna dintre noi era iubită, nu ajungea aici“, spune o femeie din salonul de spital.

Prin această privire negativă univocă asupra personajelor masculine, Corina Sabău pare că îi substituie pe bărbaţi sistemului totalitar, construind o străvezie fabulă sexistă şi/sau de clasă: bărbaţii, toţi bărbaţii din imediata apropiere a femeilor, se află în poziţii de putere şi sînt doar testosteron, oportunism, prostie şi brutalitate. Se pune, astfel, problema complexităţii şi verosimilităţii personajelor: în viaţa/preajma Ecaterinei chiar nu există nici un singur bărbat, dacă nu demn de luat în seamă ca fiinţă umană, atunci măcar unul căruia să-i pese? Un roman cu mult dramatism pe spaţii mici, dar căruia îi lipsesc nuanţele şi adîncimile, ceea ce îl face, în mod nemeritat, cam schematic.

***

Corina SABĂU

Şi se auzeau greierii (fragment)

…acum e chiar ultima dată, am tărăgănat destul, încerc să mă linişteşc, încă mai am timp să aleg, pot să renunţ şi să mă întorc la moaşă sau pot să-l sun pe doctor, dar nu, mai bine o fac cu mîna mea, mi-a intrat în cap că răul pe care mi-l provoc singură nu-mi poate fi fatal ca răul pe care mi l-ar provoca alţii, Aura a făcut-o cu chinină şi a scăpat, pe coafeza de la Igiena n-am mai văzut-o din seara în care mi-a spus că a aranjat cu un tip să o rezolve, Florinei de la Apretură i-a făcut-o pe masa din bucătărie un medic plătit cu patru salarii, Hermina de la scara B s-a luat după nu ştiu cine care i-a zis că e bună frunza de leandru şi nu mai poate să aibă copii, cumnata Gherghinei s-a lăsat pe mîna unei moaşe şi a murit, iar puterea exemplului, cuvintele Stelei, apa clocotită face miracole, atîtea fete au reuşit cu apă clocotită, dacă nu merge de prima dată mai încerci o dată, dar măcar ştii că o faci cu mîna ta şi nu laşi vreo babă să-ţi perforeze uterul, o să îngroş şi eu şirul acestor femei, următoarea femeie de la Mătasea Populară care o să-şi adune curajul şi o să-şi spună am o inimă puternică, de femeie tînără, o să mă pomenească din bucătăria ei, pun ligheanul lîngă cadă, îmi iau şi paharul de vin şi mă bag înăuntru, mai am cîteva înghiţituri şi-mi revin, Sonia a umplut faianţa cu abţibilduri, cele mai multe sînt cu Vulpea şi Motanul din Pinocchio, Vulpea are jabou şi o coadă roşie, stufoasă, dacă scap o iau şi mergem undeva numai noi două, ce fericită o să fie să intre în cofetării necunoscute şi să se repeadă la prăjiturile Brăduţ din alte oraşe, cînd am întins prosoapele pînă în dormitor mi-am adus aminte ce repede am cedat şi l-am lăsat pe el să achite ratele la apartament, doar sîntem soţ şi soţie, nu vecini de bloc, şi atunci i-am dat dreptate, dar dacă pe carnetele CEC era şi numele meu, poate m‑aş fi simţit mai îndreptăţită să‑mi las sîngele prin casă, am vrut să-i las un bilet, să cheme Salvarea doar dacă hemoragia nu se opreşte şi febra ajunge la 40, ce mi-a repetat Stela de o sută de ori, dar după ce i-am scris mi-am dat seama că-i scriu unui om căruia nu-i pasă, unui om care mi-a zis da’ celelalte femei cum se descurcă, dacă aş şti cum aş face te-aş ajuta, dar de unde să mă pricep la chestii femeieşti, trebuie să-mi ţin ochii deschişi, dacă-i închid o să mă pierd, dacă alte femei au rezistat trebuie să rezist şi eu, nu se poate să fiu mai slabă, dacă treci de un prag n-o să mai simţi nimic, mi-a zis ea şi, într-adevăr, nu mai simt mare lucru şi îmi vine să zîmbesc, inima îmi bubuie în urechi şi-mi aud gîndurile ca într-un difuzor, dar în rest sînt bine, şi din toate gîndurile astea sau ce sînt rămîn cu vocea unei actriţe dintr‑un film prost…