Cățelul domnului Isus
- Jesica Baciu, jes, Editura Nemira, 2019.
În jes, cartea ei de debut în poezie, Jesica Baciu propune din cînd în cînd apologuri perplexante, precum acela despre fetița din parc care poartă în lesă un cîine: „Ca să zic și eu ceva, o întreb: / E al tău cățelul? / Ea: Nu, e al domnului Isus. / Eu: Cine ți-a zis asta? / Ea: Domnul Isus“. Nu e singurul loc din volum unde referința religioasă irupe brusc și evident parodic într-o realitate care nu are nevoie de ea. În altă parte, confortul burghez al unui festival de film într-o piață centrală, care nu exclude un mic freamăt de excitare dacă filmul este horror, e sabotat printr-o nesolicitată cugetare plină de devoțiune: „pînă la urmă / îngăduința abundentă / e posibilă, nu fiindcă noi / l‑am iubit pe el, / ci fiindcă el ne-a iubit pe noi“. În fine, ca să fie totul clar, la capătul unei zile de muncă corporate, printre recapitulări de modeste victorii de birou, răzbate și un mic damf apocaliptic: „la job îmi iese / știu cum să mă fac plăcută / la toate a fost OK / nimeni nu a țipat / nimeni nu m-a amenințat / o, blestemat pămîntul oamenilor“.
Apocalipticul și religiosul nu denotă, mi se pare, vreo sensibilitate specială a autoarei pentru cele spirituale. Ele sînt mai curînd moduri de a sugera comoția morală, prăbușirea interioară, urletul mascat sub politețea corporatistă. Volumul jes e plin de poeme scurte și absurde, de koanuri fără aură, de narațiuni fără poantă, atît de seci și lipsite de ceea ce odată se numea poeticitate încît uneori nu își mai ating scopul de a surprinde. Unul dintre ele, foarte reușit, vorbește despre un fel de priveghi întîrziat, dar așa încît nu se știe cine a murit, dacă a murit: „acum, acasă la mine / a rămas doar cîinele care / doarme, scîrțîie cînd doarme / am fost cu surorile mele acolo, acum două zile, / am făcut curat, / i-am lăsat de mîncare / am stat nemișcate cît timp / a mîncat prima porție“. Lumea din această carte e compusă din întîmplări și scene mute, emoțiile sînt bine ascunse, banalul acoperă totul, iar peisajele sînt urîte și descrise redundant: „la vreun kilometru de oraș / pe apă sînt păsări, / pe mal sînt păsări / noi am lucrat acolo la o clădire: / aliaje din metale și nemetale“. Într-un astfel de peisaj, invocația religioasă are sensul de a arăta în ce măsură limbajul acesta alb, politicos și coerent este în realitate un delir, iar referențialitatea pură este de fapt o fugă de idei.
Trimiterea majoră este și aici, ca la mulți dintre autorii acestei generații, Bacovia, poetul banalului și al enervării, criticul obosit al unei lumi în descompunere, pe care nu mai are energia să o răstoarne el însuși. Trăim o epocă în care apar mulți poeți ai autenticității, dezgustați de falsitate și de propriul dezgust, nedorind să mai construiască un nou limbaj poetic energic și original. De aceea poezia lor este plină de ceea ce se numește postironie, acea formă de umor din care a fost evacuat rîsul. În spatele acestor relatări albe există un mare potențial pentru violență sau suferință sau ambele. Asta, mă tem, spune ceva despre lumea pe care am știut să o construim.
Cartea Jesicăi Baciu conține și o pulsiune feministă cîștigătoare. Pentru că e o formă de feminism practicarea postironiei în relațiile de gen, adică ducerea enunțului pînă la limitele dincolo de care nu știi dacă trebuie să îl citești ironic sau nu. Asumîndu-și postura naivă a „fetei“ curioase și naive, care crede în basme și jingle-uri media, Jesica Baciu aruncă în aer clișeele seducției într‑un poem precum „Noapte bună tuturor băieților de aseară“: „ies și mă pun la masă cu cine apuc / rîd toată noaptea la glumele băieților / pentru că noutatea e pofta mea cea mai mare // aseară am sărutat un scorpion / care a dat din coadă de bucurie // atinge-mă cu selfie-stickul tău / a rămas ceva ce mi-ar plăcea să fac cu tine / dacă și inima ta e la fel de mare“. Relatările albe, banale sînt deci și niște refuzuri ale sentimentalității și denunțuri ale ritualurilor stupide care maschează inegalități de gen. Decupajele acestea absurde, anapoda, se lasă citite ca proteste față de o lume alcătuită așa cum nu trebuie, inegală și strîmbă.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
