● Maria Manolescu, Vînători-culegători, Editura Polirom, 2019.

După o pauză destul de lungă în care s‑a ocupat mai mult de teatru, Maria Manolescu (n. 1980) revine cu al treilea roman şi cel mai bun al său de pînă acum. E cumva o carte a generaţiei 30+ plasată în prezentul ale cărui mărci socio-politice recognoscibile, spre deosebire de alţi prozatori, dar aşa cum ne-a obişnuit şi altă dată, Maria Manolescu le integrează firesc în naraţiune şi, mai ales, le caută semnificaţiile.

Precedentul roman Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010) se constituia, sub forma confesiunii unei mame care păstrează acasă cadavrul fiului sinucis, dincolo de conflictul cvasi-oedipian al băiatului orfan de tată pe cale de a deveni el însuşi tată, şi ca o meditaţie despre natura şi responsabilitatea artei (cu ecouri din scandalurile mediatice stîrnite la vremea respectivă de diverse acte artistice provocatoare: poemele lui Marius Ianuş, picturile lui Dumitru Gorzo şi „poneiul roz“). De data aceasta, tabloul social post-Colectiv e mai amplu, iar criza personajului pare să aibă o rezonanţă la nivelul întregii generaţii de tineri adulţi (vezi şi fragmentul de mai jos).

Petra Ionescu lucrează fără prea multă tragere de inimă într-o agenţie de publicitate, are aspiraţii literare şi se află într-o relaţie călduţă de şapte ani cu un corporatist a cărui singură pasiune pare să fie fumatul marijuanei. Elementul declanşator al crizei femeii este un actor, pentru care Petra face o pasiune văzînd în el toate atributele masculinităţii, ale „instinctului de vînător“ pierdut pe drum de iubitul ei. Orfană de tată (tatăl ei a murit la Revoluţie), Petra nu are o relaţie prea apropiată cu „troglodita de mamă“, astfel încît pare o femeie aflată în dificultate pe toate fronturile. Lucrurile se precipită într-o mini-vacanţă la mare în patru (Petra cu iubitul ei, actorul cu iubita lui), odată cu descoperirea cadavrului unui bărbat înecat, situaţie care-i evocă moartea tatălui şi pune în evidenţă apatia iubitului.

Manifestările Petrei se desfăşoară pe mai multe planuri, oferind cărţii paliere textuale multiple. Astfel, în corpul romanului vieţii ei intră mai multe „poveşti“ pe care Petra le spune grupului: scene din propriul trecut, istorii de familie, vise sau creaţii literare sub forma unor pilde, precum şi două piese de teatru, ale căror scene alternează pe măsură ce naraţiunea avansează. Prima piesă, neterminată şi intitulată mai întîi Zodia Umilinţei, apoi Zodia Streptococului, încearcă să surprindă Zeitgeist-ul momentului, „umilinţele“ deopotrivă ale femeii şi ale individului în societatea coruptă şi abuzivă în care trăim. Cea de-a doua piesă se conturează însă ca o punere în abis: Petra se joacă cu măştile şi dramatizează conflictele latente dintre cele două cupluri punînd în scenă o intrigă ce implică infidelitate, avort şi sinucidere. Astfel, romanul avansează pe un culoar cu oglinzi: personajele feminine din cele două piese de teatru sînt alter ego-urile Petrei.

Pe coperta a patra a cărţii, Iulia Popovici o descrie pe Petra, corect, dar incomplet, ca pe o femeie căreia îi e frică să devină mamă şi care refuză „binecuvîntarea“ maternităţii. Din fericire, romanul Mariei Manolescu nu are o astfel de teză explicit feministă, iar problematica lui e mai complexă de atît. Există un episod abuziv în copilărie, sînt invocate „poverile femeilor: discriminarea, violenţa, fertilitatea“, precum şi fenomenul #metoo, maternitatea nu este văzută „ca o datorie sfîntă“ în ciuda dorinţei mamei şi a iubitului, însă criza Petrei (care altfel este în căutarea unui bărbat puternic, de nădejde, aşa cum ea îşi doreşte să fie o femeie „vrednică“) nu poate fi redusă la una de gen, ci este drama unei femei la treizeci şi ceva de ani – cu care se poate identifica orice bărbat, mai ales cei care, de asemenea, nu vor copii sau familii în sens tradiţional –, ajunsă la răspîntia unor momente critice general umane: o relaţie de iubire care şi-a pierdut pasiunea şi semnificaţia, o relaţie de familie tensionată şi din cauza mentalităţii de generaţie, un job care nu mai aduce satisfacţii şi unde riscă epuizarea, o pasiune (pentru scris) care se cere împlinită, plus frustrarea resimţită la nivelul societăţii conduse de condamnaţi penal (tragedia de la Colectiv a avut loc şi Ordonanţa 13 tocmai declanşează protestele #rezist).

Construit minuţios, cu inteligenţă şi umor, pe mai multe niveluri şi cu schimbări de registre stilistice, incorporînd în limbaj la modul ironic slang-ul corporatist şi speculînd la nivel simbolic tropii realităţii, cu referinţe deopotrivă clasice (Kafka) şi contemporane (Patti Smith sau Ildikó Enyedi), Vînători-culegători poate fi citit ca un roman al generaţiei noastre, al celor care împărţim, bărbaţi sau femei, „vina de a fi singuri“ în timp ce #uniţirezistăm.

Maria Manolescu va fi invitată la radio-show-ul All You Can Read, luni, 11 noiembrie, de la ora 22, pe www.UrbanSunsets.com.

 ***

Maria MANOLESCU

Vânători-culegători (fragment)

După ce semnase pentru referendum, se întorsese din nou la biserică, iar şi iar. Numai că acum nu se mai simţea ca un criminal întors la locul faptei. Acum se simţea bine: Micul Ego, ca micii cerşetori de la poarta bisericii, reuşea să crească şi să se-ntărească în preajma predicilor despre normalitate. I se părea să toate găurile din viaţa şi din sufletul ei puteau fi astupate cu harul, energia şi pildele auzite aici. Se înverşună şi mai mult pe maică-sa, care nu-i oferise o educaţie religioasă. Ba chiar se hotărî să-l roage pe preotul bătrîn, cel cu diatriba împotriva homosexualilor, să-i fie duhovnic.

Îngenuncheată sub patrafirul lui, la spovedanie, Petra îşi amintise povestea bunicii ei, care, pe cînd era tînără, descoperise sub un asemenea patrafir o erecţie de toată frumuseţea („o avea trezită“, spusese bunica ei despre pula preotului, ah, ce cuvînt minunat). Dar Petrei nu i se întîmplase nimic de genul acesta, ea se concentrase pe greutatea patrafirului, era o greutate plăcută, bună, ideală, aşa cum se simte probabil o placentă sau mîna unui tată iubitor pe creştet atunci cînd te adoarme. Greutatea patrafirului o moleşi, îi adormi simţurile şi conştiinţa de sine, uită lucrurile importante pe care le avea de mărturisit, cum era vinovăţia emoţională legată de Colectiv, cînd îi spusese lui Vlad că-i pare rău că el nu s-a dus atunci la concert, aşa cum ar fi trebuit. Vlad venise mai devreme acasă şi fumase înainte să plece la concert, se moleşise şi i se făcuse lene să mai meargă, de fapt iarba îi salvase viaţa, poate – şi gîndul acesta o săgetase ca un fier înroşit, dar numai pentru o secundă –, poate că de-asta ura Petra atît de mult iarba, pentru că ea îi salvase viaţa lui Vlad, pe cînd ea, Petra, era cea care i-o distrusese? Sau – dar gîndul acesta rămase aproape negîndit – sau pur şi simplu pentru că-i salvase viaţa? Oare cum ar fi arătat viaţa dacă Vlad ar fi murit atunci?

Mai fuseseră şi alte vinovăţii de care uitase – faptul că rîvnise la bărbatul alteia, că nu-şi cinstea mama, că se repezise la ea şi vorbise urît, că practica păcatul onaniei (îi plăceau mai ales clipurile porno cu femei drogate şi umilite în public, „umilinţă“ era un cuvînt care ar fi trebuit să-i placă preotului). Şi multe altele. Îşi amintise doar să spună că e mîhnită (preotul o întrebase de ce e mîhnită, era singurul care făcuse asta în ultima vreme) pentru că s-a despărţit de iubitul ei, de bărbatul care-i fusese iubit şapte ani întregi şi pe care se înfuriase cînd îl văzuse sărutîndu-se cu un bărbat, dar fusese o neînţelegere, ea bătuse în retragere, fericiţi făcătorii de pace, numai că iubitul ei nu mai voia să se împace. Sperase ca detaliul acesta homosexual să‑l monteze pe preot, să-l abată pe calea unei predici furibunde, să-i confirme toate pornirile şi trăirile avute aici, în biserică, semnînd nenorocita aia de petiţie…