Cititul în scrisori

• Livius Ciocârlie, Mari corespondenţe, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Tracus Arte, 2019.

Publicată în 1981, Mari corespondenţe este a treia carte din opera lui Livius Ciocârlie (care între timp a ajuns la peste douăzeci de titluri) şi una dintre cele mai frumoase cărţi de eseistică literară de la noi. Faţă de prima ediţie, celor douăsprezece corespondenţe ale scriitorilor francezi (Voltaire, Balzac, Flaubert, Jacques Rivière & Alain Fournier, Proust, Gide & Roger Martin du Gard) şi ale criticilor români (Maiorescu, Gherea, Pompiliu Constantinescu, Lovinescu & Dragomirescu, Călinescu & Rosetti, I. Negoiţescu & Radu Stanca), această reeditare le adaugă două: Tudor Vianu şi Mircea Zaciu.

Este corespondenţa literatură? Ce fel de literatură? Şi ce anume o face să aspire la acest statut artistic? În preambulul cărţii, Livius Ciocârlie formulează cîteva criterii care, odată îndeplinite, fac din corespondenţa unor artişti parte din opera lor sau chiar operă în sine. În primul rînd, e nevoie ca scrisorile să fie scoase din contextul lor firesc, din „circuitul informaţional“, apoi e nevoie să intervină un al treilea personaj: cititorul. Pentru asta trebuie să fi fost, evident, mai întîi publicate. Aşadar, e nevoie de schimbarea funcţiei textului (gratuitatea trebuie să prevaleze intenţionalităţii), care nu poate fi realizată decît de un cititor străin apt „să proiecteze un univers imaginar“. Abia acest transfer, de la intenţia corespondenţilor originari la dezinteresul unui cititor accidental, conferă o încărcătură existenţială ce poate fi măsurată estetic. „Corespondenţa de o viaţă formează întotdeuna, adunată, un roman. Prin forţa lucrurilor, corespondenţa cuprinde durată, prefaceri, creştere ori declin, irosirea timpului, rupturi. Mai «modernă» decît numeroase romane, corespondenţa nu are Sens – ci o mulţime de sensuri risipite –, dar poartă destin“, mai spune Livius Ciocârlie, după ce face o analiză amănunţită a „norocosului“ proces prin care Călinescu a transformat un scrin de scrisori într-un roman veritabil. Dacă ar fi să cuprindem această metamorfoză într-o simplă ecuaţie, ea ar arăta altfel: scrisori + timp + publicare [- expeditor & destinatar + cititor] = literatură (un fel de roman).

Partea cu adevărat fascinantă a acestor eseuri este felul în care Livius Ciocârlie găseşte de fiecare dată unghiul potrivit pentru a citi şi a interpreta corespondenţele. Balzac, Flaubert, Roger Martin du Gard, Gherea, Călinescu şi Negoiţescu (aceştia în mod deosebit) devin adevărate personaje, fatalmente, diferite în actul transcrierii propriei vieţii de autorii care trăiesc viaţa reală: inclusiv în latura lor de fiinţe epistolare au personalitate, zbateri interioare, ambiţii, eşecuri, deci destin. „Chiar dacă interpretarea ar fi corectă, rămîn între personaje şi autori numeroase deosebiri“, afirmă Livius Ciocârlie în timp ce supune scrisorile unor analize ce variază de la stilistică la psihologie şi biografism: caracterizează şi face portrete, pune în evidenţă detalii, citează replici, reproduce anecdote, coroborează fapte, urmăreşte recurenţe, detectează contradicţii, înregistrează schimbări, reconstituie contexte, extrage şi formulează poetici. Căci fiecare corespondenţă sfîrşeşte prin a contura identitatea scriitorului faţă cu personajul: excesiv în roman, în scrisori Proust îşi pune în scenă viaţa mondenă, Balzac (care a scris romane din ambiţie) în scrisori îşi rescrie opera în negativ, lui Flaubert (care a scris romane din plictiseală) din scrisori îi reiese o operă în răspăr, Roger Martin du Gard (novator întîrziat în romane) reuşeşte în scrisori o operă superioară, Maiorescu („care nu se suferea suferind“) a fost un virtual mare scriitor, Gherea („emul înzestrat al amicului său Caragiale“) scria pentru a prelungi contactul cu oamenii dragi, în Vianu (la care a prevalat idealul umanist) am pierdut un scriitor, dacă Lovinescu a scris din îndoială, Călinescu era foarte conştient de valoarea sa etc. Mai mult decît un cititor de scrisori, eseistul se dovedeşte un cititor în scrisori.

Dacă umorul foarte fin al lui Livius Ciocârlie a fost, poate, insuficient remarcat, umor manifestat aici pe seama iluştrilor săi subiecţi în exerciţiul privat al mărturisirilor (de altfel, eseistul ridică problema dreptului la intimitate al scriitorilor şi a naturii comentării lor, vezi şi fragmentul de mai jos), talentul său de a fi memorabil în formulări este binecunoscut: „Invers decît la Proust, care îşi sfîrşeşte romanul anunţînd intenţia de a-l începe, Roger Martin du Gard îl sfîrşeşte pe al său înainte de a-l fi început“ sau „Tudor Vianu a fost un brave homme; n-a fost, s-o recunoaştem, şi un homme brave“.

Absolut lăudabilă iniţiativa Editurii Tracus Arte de a reedita cărţile de eseuri, romanele şi jurnalele (patru titluri deocamdată) ale lui Livius Ciocârlie, printre puţinii scriitori cu adevărat originali de la noi.

 ***

Livius CIOCÂRLIE

Mari corespondenţe (fragment)

Problema este de a şti dacă i se poate îngădui cuiva, sau mai bine zis, oricui, să evoce pe un ton familiar, lipsit de veneraţie, mari figuri din trecut, oameni fără de lucrarea cărora lumea ar arăta altfel, mintea noastră ar fi mai săracă, sufletul mai uscat. Oameni care, orice s-ar zice, au fost şi sînt făcuţi din alt aluat decît cei mai mulţi, care văd acolo unde nouă ni s-ar părea că nu e nimic de văzut, schimbă în evidenţe şi pun la îndemîna tuturor adevăruri ce scapă măsurii comune, activează latenţe ale făpturii umane, fac ca – în ciuda atîtor furtuni ce-i bîntuie – să sune minunat cuvîntul om. Nu ne obligă oare o minimă decenţă să-i pomenim mereu cu gravitate, mai cu seamă că nu fără suferinţă şi sacrificii, nu fără a fi trecut prin experienţe dureroase au ctitorit aceştia universul nostru spiritual?

Cred – mai întîi – că în ceea ce priveşte tragismul destinului marilor artişti în parte ne înşelăm. Dacă există suferinţă care, într-adevăr, nu îngăduie decît respect şi compasiune, ea nu este aceea îndurată de creatori. Oricît de mult s-ar fi frămîntat, oricît de mult s‑ar fi chinuit, măsura bucuriei va fi fost întotdeauna mai mare în viaţa unui artist, căci bucuria este însăşi substanţa creaţiei. De aceea, adevărata suferinţă, cea cutremurătoare, cea de nesuportat, este suferinţa omului sensibil, însă lipsit de însuşirea, ori mijloacele, de a se exprima. În numele acestor „oameni sărmani“ numai artiştii – tot ei – pot să pledeze cu înţelegere şi cu rost. Altfel, li se cuvine măcar tăcerea; a-i răscoli, a-i scoate din ungherele unde se adăpostesc, a-i arăta cu degetul este crud şi bolnăvicios. În schimb, a vorbi fără reţinere despre artist, despre omul care a fost, este salutar. Ne ferim astfel de tendinţa – ea bîntuie, din păcate, mai ales în şcoli – de a face din ei îngeri de ghips. A ne închina la statuile lor înălţate pe soclu înseamnă a alege, în raportul cu arta, unghiul cel mai nepotrivit. Înseamnă, de fapt, a-i arăta în majuscule şi a-i închide într-un muzeu, cu tot ce au făcut.

Desigur, poţi încerca să fii familiar cu artiştii pentru a-i micşora, pentru a-ţi dovedi că sînt şi ei ca tine, dacă nu mai răi, şi, prin urmare, n-ai de ce să te laşi intimidat de existenţa lor. Însă în cazul acesta n-ai priceput nimic. Căci, în ciuda aparenţei, familiaritatea cu artiştii, dacă nu porneşte dintr‑un imbold meschin, le sporeşte misterul şi te aduce în preajma unui miracol. Prin ce chimie stranie, slăbiciuni şi însuşiri dintre care ai şi tu cîteva, sfîrşesc din cînd în cînd prin a produce Opera? Cum a izbutit să pătrundă atîtea secrete ale societăţii Balzac, acest om care şi-a petrecut viaţa în singurătate, la masa de scris? Cunoscînd corespondenţa lui, miracolul Comediei umane nu scade, ea nu devine mai banală decît drama shakesperiană, despre al cărei autor nu ştim mai nimic. Dar citind-o, înţeleg mai bine că Shakespeare a fost şi el un om şi mă simt frustrat de necunoaşterea corespondenţei lui.