Pe canalele cețoase ale memoriei

● Michael Ondaatje, Lumina de veghe, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2019.

Michael Ondaatje face parte, alături de Yann Martel, din familia vitregită de soartă a romancierilor care au dat lovitura cu un roman ecranizat și care au rămas, în mod cu totul nedrept, în umbra acelui titlu, deși au scris și continuă să scrie literatură de o calitate infinit superioară.

Lumina de veghe face parte, alături de Masa pisicii, din creația tîrzie a autorului canadian, al cărui stil devine din ce în ce mai accesibil, mai expansiv și, simultan, mai sofisticat, îndepărtîndu-se de o eventual previzibilă zonă comercială prin seriozitatea metodei cu care prozatorul își abordează temele din ce în ce mai serioase și mai intimidante. În cazul de față, Nathaniel, naratorul de 28 de ani, încearcă să-și reconstruiască adolescența petrecută în timpul războiului și imediat după încetarea lui, punînd cap la cap imagini și personaje adunate ca-ntr-un vodevil personal, în ceea ce pare la un moment dat rememorarea unui coșmar, dar se dovedește până la urmă să nu fie altceva decît o reconstituire eufemistică a realității.

Acțiunea romanului debutează în 1945, în Londra, unde Nathaniel – în vîrstă de 14 ani – și sora lui, Rachel – de 16 – au fost lăsați de mama lor în grija unui personaj straniu și parțial înfricoșător, pe care l-au botezat Molia. Pe lîngă el răsar și se adună o sumedenie de asemenea figuri demne de Grand-Guignol, dar care se dovedesc a-și asuma roluri care mai de care mai decisive în educația și, mai ales, paza celor doi tineri abandonați.

Romanul lui Ondaatje este, în primul rînd, unul al imaginilor. Sînt presărate în materia prozei imagini care-ți vor rămîne în minte și, citindu-le, nu m-am putut abține să mă gîndesc la bucuria pe care a încercat-o chiar scriitorul atunci cînd le creiona, cînd le extrăgea din umbre sau din negura memoriei/imaginației pentru a le da contur: Nathaniel și Agnes fac dragoste, pe întuneric, într-o casă abandonată, printre ogari de curse care se aleargă în jurul lor și-și așază boturile osoase pe umerii lor transpirați; Nathaniel conduce o barjă, noaptea, pe Tamisa, ducînd o marfă pe care abia o bănuiește, începuturile de agent secret ale lui Marsh Felon, care își exersează talentele de artist al parkour-ului avant la lettre. Marele atu al lui Ondaatje se află în meșteșugul creării unei atmosfere de incertitudine, secret, promisiuni incerte și anticipări magice, care împreună construiesc, de fapt, orizontul copilăriei și al adolescenței.

Dar adolescența lui Nathaniel nu constituie decît jumătate din materia cărții, cealaltă, și cea mai importantă, fiind efortul bărbatului Nathaniel de a înțelege cine a fost acea mamă care și-a părăsit ambii copii în Londra finalului de război, pentru a se întoarce abia într-un moment dramatic, cînd viața le era pusă în pericol. De aici înainte, ceea ce era un roman de mistere se transformă într-unul de spionaj, avînd în centrul lui un personaj feminin atît de straniu și de fermecător încît de multe ori pare să facă cu ochiul din spatele paginii, dezvăluindu‑și natura de pastișă a unor personaje similare din literatura genului.

Și, respectîndu-și complexitatea telescopică, același roman se adîncește și devine o dublă poveste de dragoste, dublu nefericită. Pe măsură ce adultul Nathaniel, ajuns arhivar la același serviciu de informații al Coroanei, pune laolaltă hărți vechi, înregistrări pierdute și amintiri care se clarifică, misterul care stă la baza coagulării acelor personaje din timpul războiului se adîncește.

În fond, face din nou cu ochiul On-daatje, memoria nu diferă prea mult de acel reflector uriaș ce aruncă lumina de veghe și extrage pe moment cercuri de realitate din întunericul unui oraș ascuns în noapte. Lumina de veghe este, pentru mine, cel mai captivant roman de limbă engleză citit în 2019, iar traducerea Ariadnei Ponta se apropie de perfecțiune.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.