Cîntece de pe cruce
● Denis Johnson, Generozitatea Zînei Mării, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, Black Button Books, 2020.
„Moartea lui Darcy Miller era primul subiect din conversațiile noastre… apoi nu m-am mai întîlnit cu doamna Exxoy pentru că a murit și ea. A, și acum cîteva săptămîni, prietena mea Nan, văduva lui Robert – dacă vă amintiți șocanta conversație telefonică pe care am avut-o cu ea la începutul acestei povestiri –, s-a îmbolnăvit și a murit. Nu contează. Pămîntul continuă să se învîrtă. Cred că vă e clar că în momentul în care scriu asta nu sînt mort. Dar poate pînă o veți citi…”
Așa se termină una dintre cele cinci povestiri din această carte dominată de tema morții, carte pe care Denis Johnson (1949-2017) a terminat-o de scris cu cîteva săptămîni înainte să moară în urma unui cancer la ficat la doar 67 de ani. Publicată postum, este a doua sa carte de povestiri (după iconicul Fiul lui Isus, tradus tot la Black Button Books), dintr-o operă solidă și foarte respectată, care numără douăzeci de romane, volume de proză scurtă, poezie, piese de teatru şi reportaje (cîteva cărți au ajuns finaliste la Pulitzer Prize).
După o tinerețe marcată de alcool şi droguri (cele unsprezece povestiri din Fiul lui Isus sînt naraţiunile la persoana întîi ale aceluiaşi personaj, Terminatu’ – Fuckhead, în original – şi ale anturajului său de suburbie, bărbaţi părăsiţi de femei în urma unor relaţii tumultuoase sau avînd relaţii tandre cu femei oloage, camarazi sau străini, racolaţi temporar pentru băut, droguri, violuri şi chiar crime), Denis Johnson a descoperit creștinismul și a trăit retras, călătorind sporadic prin lume pentru a scrie reportaje din zone de conflict.
Citind aceste povestiri, ești tentat să cauți avatarul lui Fuckhead și să le judeci prin contrast. De altfel, două povestiri sînt decupate din lumea și din mediul lui Fuckhead, în timp ce alte două implică scriitori cu trecuturi apăsătoare. Unii critici americani au găsit povestirile acestui al doilea și ultim volum chiar mai ambițioase, lăsînd în urmă virtuozitatea de limbaj și imaginarul violent și explorînd, pe un ton atenuat și umil, „distribuția inegală a grației într-o viață brutală și scurtă”. Povestirile nu mai sînt atît despre autodistrugere, cît pur și simplu despre moarte și ceea ce supraviețuiește. Confesiunile și delirurile drogaților din Fiul lui Isus sînt înlocuite aici de mărturiile martorilor unor scene și întîmplări crude, violente, grotești: un veteran olog din Afganistan ajuns la o petrecere unde este rugat să-și arate ciotul piciorului, un alcoolic dintr-un grup de terapie scrie srisori imaginare familiei și prietenilor (un posibil Fuckhead în curs de reabilitare și creștinare, ca Johnson însuși), un pușcăriaș (personaj secundar în Fiul lui Isus) duce mai departe povestea colegului de celulă capabil de predicții sumbre, un scriitor vizitează un alt scriitor retras în deșert cu halucinații induse de un cancer în faza terminală. Această povestire putînd fi citită ca o metanarațiune, scriitorul mort fiind imaginea în oglindă a celui care-i scrie povestea.
De altfel, tema morții (cancer, crime, accidente fatale, 9/11) este însoțită de tema dublului care apare, într-un fel sau altul, în multe dintre povestiri. Un bărbat îl întîlnește pe fiul, identic în trăsături, al unui vechi cunoscut, despre care află că e mort în urma unei scurte discuții purtate într-o toaletă publică, el și fiul privindu-se reciproc în oglindă în timp ce se spală pe mîini. Un alt bărbat primește un telefon de la una dintre fostele soții, aflată pe moarte și care vrea să-și ia rămas-bun, dar nu știe cu care dintre ele vorbește și pentru ce anume din trecutul comun ar trebui să-și ceară la rîndu-i iertare. Un condamnat la moarte se căsătorește, înainte de execuție, cu o femeie care-i prezintă o biografie inventată. Ultima povestire din carte, cea mai elaborată, „Doppelgänger, poltergeist”, fiind o încununare a temei morții și dublului, sub forma poveștii, aproape detectiviste, a unei prietenii de-o viață dintre doi scriitori, maestru și discipol, cel tînăr făcînd o obsesie pentru o teorie conspiraționistă conform căreia, la un moment dat în carieră, Elvis a fost înlocuit de către manager cu fratele său geamăn, declarat mort la naștere în mod premeditat fals.
Aceste povestiri remarcabile ale lui Denis Johnson par deopotrivă pilde și farse, deopotrivă înțelepte și comice, sumbre și violente pînă la limita cu absurdul. Povestirea titulară, cea care dă tonul, nu și ritmul cărții, se desfășoară ca o serie de momente narate de un bărbat, aflat deocamdată la adăpostul unei vieți tihnite, dar ducînd cu el o durere cronică, momente disparate sub forma unor mărturii ale cruzimii și scurtimii vieții celor pe care i-a întîlnit sau cunoscut. „În acea dimineață am fost inundat de o asemenea tristețe la gîndul trecerii accelerate a vieții – distanța parcursă de la tinerețe pînă acum, persistența vechilor regrete, noile regrete, capacitatea eșecului de a se întrupa în forme noi și proaspete –, încît aproape că am făcut accident.” Finalul acestei povestiri oferă și semnificația titlului cărții.
