Fotografii care ne privesc
● Matei Bejenaru, Prut, editat de Alina Șerban, P+4 Publications, 2019.
Prut este o carte de fotografie care expune și „înrămează” proiectul cu același nume al unuia dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani, ieșeanul Matei Bejenaru. Început în 2011 și aflat încă în lucru, proiectul Prut presupune nu doar o colecție de fotografii, ci o practică artistică complexă care aduce laolaltă esteticul și socialul în imagini ale schimbării surprinse în incursiuni repetate prin satele din zona județelor Iași, Botoșani și Vaslui, adică într-una dintre zonele cele mai dezavantajate de pe granița de est a Uniunii Europene. Călătorind în aceste locuri, cunoscînd oamenii, comunicînd cu ei și formulîndu-și comentariile sub forma fotografiilor, Matei Bejenaru realizează, din cîte îmi dau seama, una dintre cele mai interesante arhive ale prezentului pe cale să devină trecut, o formă de memorializare a tranzitoriului altfel imposibil de realizat. Totodată, fiind vorba de munca unui artist cu o concepție teoretică pronunțată, sînt numeroase locurile în care obiectivul camerei chestionează „obiectivitatea” privirii, sau în care fotografia contestă naturalizarea canonului privirii în istoria fotografiei. Astfel că proiectul este unul multilateral, de interes din mai multe puncte de vedere.
Împărțită în cinci capitole, „Teritoriu”, „Locuire”, „Economie”, „Oameni”, „Cotidian”, cartea oferă o succesiune de fotografii însoțite de precizări, de obicei foarte zgîrcite, asupra locului, datei și subiectului. Discursul este în primul rînd cel al imaginii. Două tipuri de discurs fotografic se manifestă în principal în cartea lui Bejenaru. Sînt, pe de o parte, portrete individuale și de grup: paznicul din Bălteni care, în cele două zile de odihnă, crește roșii în grădina proprie, ciobanul cu ciomag din Cîrniceni, băiatul din Roșcani pe bicicletă, fetele din Hermeziu așezate pe digul Prutului sau căruțașul din Victoria, cu căruța plină de lemne „strînse” din pădure. Opriți în drum, fotografiați la taraba lor cu legume, în curtea casei sau venind cu găleata de apă de la fîntînă, oamenii devin personaje ale unei anchete antropologice. Felul lor de a fi este înrămat ca „exotic”, adus în față ca comportament cultural aparte, la care privitorul este invitat să reacționeze în manieră științifică, detașată, să caute semnele care îl vor ajuta să penetreze acest sistem semiotic. Desigur, invitația e una ironică. Tipurile acestea de locuire, comportamentele acestea nu sînt deloc stranii, deloc străine, dar spectatorul (urban) se complace în a le considera astfel pentru că le consideră „înapoiate”, sărace, rămase în urmă pe drumul modernizării. De fapt, sugerează fotografiile lui Bejenaru, acest mod de a privi, exotizant, este unul inadecvat; mai curînd s-ar cuveni să ne observăm pe noi, spectatorii, în cursul acestui proces de observație pe care-l încărcăm cu propriile noastre reflexe colonizatoare.
În al doilea rînd m-au interesat fotografiile estetizante, cele care se opresc asupra obiectelor și le fac să vorbească prin încadrare sau juxtapunere. Cinematograful „Prutul” din Ștefănești, abandonat și decăzut; școala din Roșcani, construită din panouri verzi, tip sendviș; vechea prăvălie evreiască din Bivolari căreia i-au ruginit cercevelele; interiorul de casă bătrînească unde lîngă soba de teracotă stau atîrnate sacoșe OMV; piramidele de cărămizi din chirpici de mai peste tot sau zidurile caselor muncitorilor din Italia, nefinisate cu anii. Acoperișurile caselor de romi din Ciurea, a căror estetică flamboaiantă, cu turnulețe din tablă argintie, de la începutul anilor ’90, a fost domolită de acțiunea nivelatoare a tablei cutate Lindab din anii 2010. Blocurile din Vlădeni înconjurate de grajduri, care demonstrează eșecul efortului urbanistic din ultimii ani ai comunismului, într-un carusel al modernizării și re-ruralizării. Fabrica de cărămidă de la Ciurea, o ruină care evocă, parodic, ruinele cetăților medievale cu care rivaliza arhitectura originală a fabricii. Sau troițele cu geamuri de termopan înălțate pe marginea șoselelor de familiile cîte unui copil mort într-un accident rutier, care în patetismul lor kitsch descriu inconsistența spațiului public de la noi, asaltat de retorica agresivă a intimului. În aceste fotografii, atitudinea artistului se manifestă prin abținerea de la un comentariu nedrept aflat prea la îndemînă. E vorba de a merge dincolo de rictusul disprețuitor în fața kitsch-ului comunitar, de atitudinea de suficiență pe care, poate, sîntem pregătiți să o adoptăm față de satul contemporan, sărac, „înapoiat” și în curs de destrămare. Estetica supravegheată a acestor fotografii ne poate ajuta să reînvățăm compasiunea și să înțelegem cît de mult răstălmăcim realitatea pe care ni se pare că nu facem decît să o privim.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
