Vara romană a domnului Gazzarra
● Gianfranco Calligarich, Ultima vară în oraș, traducere de Cerasela Barbone, Editura Polirom, 2021.
Gianfranco Calligarich a publicat Ultima vară în oraș în 1973 și, de atunci, atît romanul lui, cît și el au apucat-o pe căi nebănuite: Calligarich a devenit scenarist TV, în anii cînd televiziunea nu era încă în totalitate comerț, apoi a virat-o înspre teatru, fără a înceta vreodată să scrie și să publice, dar și fără a învesti actul acesta al publicării cu prea multă energeia. În același timp, romanul lui a devenit din ce în ce mai cunoscut în medii intelectuale și boeme, cu ajutorul receptării entuziaste a Nataliei Ginzburg, a vîndut 17.000 de exemplare într-o singură vară, devenind o carte despre care mai mult se vorbea decît era citită, apoi a dispărut. Recent, Editura Bompiani a redescoperit acest roman-cult și l-a relansat ca atare, drept care, din fericire, a urmat și o avalanșă de traduceri în străinătate, unde tonul l-a dat Gallimard. Ca urmare a acestei avalanșe avem acum posibilitatea de a citi și în română acest roman existențialist, estival, citadin și atît de atemporal.
Antieroul acestui roman e un personaj al rezolvărilor precoce sau, în funcție de perspectivă, al începuturilor ratate: e un alcoolic care nu mai bea (ca să nu moară), un intelectual care-și pierde zilele și nopțile acompaniind alți alcoolici activi, un îndrăgostit care nu poate face dovada carnală a iubirii, ziarist improvizat și fantomă a Cetății Eterne pe care n-o părăsește nici în crunta lună august, cînd orașul e pustiu și n-ai măcar pe cineva de la care să te împrumuți. Stilistic, Calligarich e îndatorat lui Fitzgerald și lui Hemingway tînărul, printr-o proză din care au fost scuturate absolut toate podoabele, un dialog pe cît se poate de viu și foarte important în economia cărții, dar, și acesta este, cred, aspectul esențial, mai ales prin specularea unei atmosfere de final de lume, cînd viața trebuie băută pînă la ultima picătură, iar unica iubire posibilă nu poate fi decît o sursă de disperare. Da, Fiesta...
Roma lui Calligarich și a lui Leo, eroul lui de 30 de ani, e un oraș al căldurilor și ploilor torențiale, cetatea ruinelor și a turiștilor printre care se strecoară spiritele rătăcitoare ale boemilor locali, dipsomani, poeți, prozatori, pictori, arhitecți, regizori. Alcoolul curge în valuri, se fumează la fel de mult și se bat apropouri literare destul de străvezii. Arianna, misteriosul personaj feminin, e bucățică ruptă din Maga lui Cortázar sau din Holly Golightly. Frumoasă, fragilă, exuberantă, anxioasă, „isterică”, cu totul imprevizibilă, merge tot timpul cu Swann... la ea, plînge pe neașteptate, e impenetrabilă și duioasă atunci cînd nu mai era cazul. Relația ei cu Leo, care umple ultima vară în orașul părăsit de toată lumea, e un joc al nehotărîrilor, subminat de impotența (Fiesta, din nou) protagonistului.
Dar Leo Gazzarra al lui Calligarich, ca și tragicul dipsoman Graziano, sînt mai mult decît niște ocheade literare. Generația lor (bărbați de treizeci de ani în anii 1960) este una post-„dolce vita”, e o generație care se trezește la viață și pune la îndoială valorile celei precedente, a războiului. Sînt tineri care își irosesc viața tocmai pentru că au văzut la tații lor, veniți de pe front, încrîncenarea cu care s-au aruncat în „construcție”, în cultul sublimator al obiectului. Lipsa lor de ambiție e o negare a ambiției generației tatălui de a farda lumea după ce aceasta își arătase fața hîdă în război. Esențiale îmi par pasajele în care Leo își descrie tatăl, tăcerile lui, demnitatea lui masivă și sensibilitatea care izbucnește cu ocazia despărțirii de fiul său care pleacă la Roma ca să-și facă o carieră.
Toate acestea fac ca Ultima vară în oraș să fie ca vizionarea unui film din anii ʼ70, cu același parfum de bar înecat în fum de țigară și alcool învechit pe mochetă, cu poezia orașului înnegurat și cu oamenii lui fantomatici grăbiți să-și piardă cît mai repede viața. Ultima vară în oraș este, în fond, un roman despre singurătate, despre acea singurătate ca un hău aflat la îmbinarea dintre tinerețe și maturitate. Foarte bună traducerea Ceraselei Barbone.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
