Elegie pentru vinovăție
● Dora Pavel, Bastian, Editura Polirom, 2020.
Pentru cei care au citit și celelalte romane ale scriitoarei clujene și care, în mod implicit, cunosc predilecția acesteia, printre altele, pentru premisele „tari”, pentru temele vinovăției și dublului, pentru psihologism, devianță și farsă, pentru decadent, maladiv și macabru, acest nou roman este un „clasic Dora Pavel”. Romanul începe dostoievskian, continuă gidian, se dezvoltă kafkian și are un sfîrșit demn de Edgar Allan Poe într-o cheie shakespeariană – dacă-mi este permisă această suită comparativă vulgară, dar nu chiar nelalocul ei, dacă nu din rațiunile reducției simbolice, atunci măcar din considerentele captării atenției.
Romanul este confesiunea unui tînăr jurist de 25 de ani pe nume Gregor Carp, care, împreună cu fratele său geamăn, Bastian, de asemenea avocat, devin complicii omuciderii din culpă comise chiar de tatăl lor, medic legist văduv, care în scurt timp moare în urma a ceea ce pare a fi, dar nu e sigur, sinucidere. Pe măsură de crima accidentală paternă (lipsită de martori, urme și indicii, deci perfectă, dar nu și premeditată) rămîne nerezolvată și nepedepsită, conflictul moral filial crește pînă în punctul dispariției fizice izbăvitoare a tatălui, altă moarte perfectă, care declanșează în geamănul secund un profund complex al vinovăției: fiul decide să ia asupra lui crima tatălui, se autodenunță și încearcă din răsputeri să convingă autoritățile de vinovăția sa inexistentă. Astfel, ștafeta poverii confesiunii crimei trece dinspre complicitatea nesolicitată înspre preluarea unei false vinovății și asumarea deliberată a condamnării – un fel de vînzare a sinelui în chip de pătimire cu procură.
Este aici o ecuație morală complexă ce (răs)toarnă romanul în forma unui basm psihanalitic de sorginte biblică: fiul cel mic, om al Legii, se sacrifică în virtutea unei vinovății primordiale pentru a deveni salvatorul onoarei tatălui rătăcitor, după ce acesta (pare că) alege să-și absolve vina prin gestul laș al sinuciderii. Dacă, la Kafka, principiul declanșator al tra(u)mei este vina mai presus de orice îndoială, aici vina este mai prejos de circumstanțe, dar nu mai puțin probabilă și totodată reprobabilă („Ăștia te învinovățesc pentru că te învinovățești”).
„Asumarea unei vinovății grave care nu-ți aparține poate ascunde nevoia de a ispăși, prin ea, o altă vinovăție, mai profundă, nereperată de ceilalți, știută doar de tine”, ne oferă indiciul propriei sale acțiuni introvertitul și depresivul Gregor Carp, juristul violoncelist amator care pierde controlul asupra propriei farse și a unei partituri nu prea bine stăpînite, tînărul cu „interior zdrențuit și scîrnav” a cărui existență deraiază după acest autodenunț de sine. Mai întîi, Gregor Carp pretinde că scoate la vînzare impresionanta casă a familiei (deopotrivă opulentă și putredă), expunîndu-se, astfel, unei forme de expropriere de sine / autoflagelare publică, pentru ca mai apoi să sfîrșească, previzibil, în sanatoriu. Căci ieșirea din lîncezeala existențială prin „dorința și plăcerea irepresibilă de a fi găsit vinovat, de a trăi o vinovăție demnă de atenția și de recunoașterea celorlalți” nu poate rămîne netratată.
Relațiie dintre membrii familiei Carp, pe măsură ce aceștia prind contur, lasă loc speculațiilor psihanalitice, care pot reconstitui traseul, de-a lungul a trei generații, al unui complex patern: nereușind să împlinească proiecția paternă, fiecare bărbat se privește, la rîndu-i, în oglinda tatălui („legăturile de sînge pot deveni subit ireperabile”, teribila frază din Thomas Bernhard așezată ca motto, reluată inutil și în carte). Iată tema oglinzii care, departe de a deforma sau a multiplica borgesian, aici expune și revelează eșecul, adică vina. Ca și hipnoza, procedeu medical detestat de Gregor Carp, tragicul fiu prins și reflectat fără scăpare între două oglinzi, cea a tatălui și cea a geamănului mai mare, precum o copie al cărei destin este răscumpărarea originalului – în acest caz, a imperfecțiunii vinei.
Laolaltă cu anamneza și recuperarea trecutului, pacientul Gregor Carp ajunge să corespondeze cu un fost coleg, internat și acesta pentru un „împrumut” identitar, scriindu-i apocrif unui fost profesor o scrisoare palimpsest invocînd două romane de Philip Roth, care însă au ca subiect implacabilul/hazardul existențial și absența lui Dumnezeu – acest episod, forțat și nenecesar, fiind, după mine, singura scădere a cărții.
Altfel, cartea dezvoltă două personaje secundare memorabile, ambele masculine (de altfel, faptul că Dora Pavel preferă vocea și psihicul bărbatului a devenit, de trei romane încoace, o marcă personală): bunicul August (cel care se amuză pe sine mimînd pierderi de memorie) și, mai ales, sasul Erwin Berg (melancolic meloman al degradării, un avatar decadent al lui Julien Ospitalierul, personajul liric din poemele lui Brumaru), și dezvoltă două episoade aparent secundare, atît de bune încît eu, personal, regret că nu și-au cîștigat existența ca proze scurte de sine stătătoare: închipuitele vizionări ale sasului din timpul înscenării vînzării casei și nașterea improvizată într-o galerie de artă dezafectată a defunctei între timp Linda Carp, prinsă pe stradă în timpul revoltelor din 21 decembrie ʼ89.
Pe coperta a patra a cărții este citat universitarul italian Giovanni Magliocco cu o descriere a tipului de proză practicat de Dora Pavel: „un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi neurogotic”. Exact și ingenios acest termen pentru literatura Dorei Pavel care continuă să sondeze, cu un curaj tematic rar la noi, laturile ascunse, deci tenebroase, ale psihicului uman și să exploreze epic, deopotrivă cu suspans și twist climatic, anxietăți, obsesii și traume, oferind narațiuni deviante, deci riscante, dar atît de necesare într-un moment nu doar literar, dar și socio-politic tot mai prescriptiv/normativ, excesiv de precaut și, vai, moralizator.
