Feminismul românesc al anilor ʼ70

● Mathilde Niel, Drama eliberării femeii, Editura Politică, 1974.

Ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler ar fi fost femeie? Nu este doar un exercițiu de istorie contrafactuală. Așa cum aflăm de la profesorul universitar Brian Ford, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Oficiul Serviciilor Strategice al Marii Britanii a conceput un plan de a-l feminiza pe Hitler. Potrivit lui Ford, într-un interviu acordat publicației The Telegraph, acest lucru urma să se întîmple prin adăugarea de estrogen în alimentația zilnică a dictatorului. Un Hitler devenit femeie, au considerat britanicii, ar fi fost mai puțin agresiv, mai puțin dornic de război și mai deschis către pacea pe care o doreau Aliații. Altfel spus, temutul dictator ar fi putut fi neutralizat prin transformarea sa în femeie.

Societatea a considerat întotdeauna că femeile sînt mai puțin combative și mai deschise către compromis – acest fapt nu este, neapărat, un compliment. Este o atitudine care merită analizată, așa cum face autoarea Mathilde Niel treizeci și ceva de ani mai tîrziu. Cartea sa, Drama eliberării femeii, apărută în 1968 și tradusă în românește în 1974 la Editura Politică, este prima carte feministă publicată în România. Trecînd cititorul prin diferite stadii istorice ale omenirii, Mathilde Niel oferă o imagine de ansamblu asupra feminității – de la brutalitatea Paleoliticului la societățile matriarhale ale Neoliticului, de la Grecia Antică unde femeia, închisă în gineceu, nu reprezenta nimic mai mult decît o mașinărie de făcut copii, la societatea medievală unde femeile erau acuzate de vrăjitorie și arse pe rug. Cea mai mare parte a cărții este dedicată aspectului istoric, dar ultimele două capitole se ocupă de problema feminității în perioada modernă. Drama eliberării femeii este deosebit de interesantă din perspectiva apariției ei în România în societatea comunistă. De asemenea, așa cum vom vedea în continuare, prefața cărții, semnată de Ecaterina Oproiu (care este și traducătoarea scrierii lui Mathilde Niel), este cel puțin la fel de interesantă.

Una dintre temele centrale ale Dramei eliberării femeii este raportarea la maternitate. La o analiză a rolului femeii în societate, în oricare perioadă istorică, apare acest element comun. În societatea neolitică, maternitatea era mistificată, iar femeia era asociată unei divinități deoarece se credea că ea singură are puterea de a crea noi ființe, fapt care a dus la apariția societăților matriarhale. În Antichitate, cînd oamenii începeau să înțeleagă rolul bărbatului în reproducere, maternitatea ne apare ca nimic mai mult decît o slăbiciune – bărbatul este acela care creează ființa nouă, iar femeia este un simplu receptacul. Ulterior, creștinismul nu a echilibrat raportul de forțe deși una dintre temele sale centrale este maternitatea. Însă, din nou, este vorba despre o maternitate mistificată întocmai precum în societățile neolitice. În fapt, singura femeie care merită respectul este Fecioara Maria, iar nașterea fără păcat nu este accesibilă nici unei alte femei.

Cu toate progresele care s-au înregistrat ulterior, rolul femeii în societate a rămas unul periferic pînă acum o sută de ani. Iar maternitatea a fost folosită pentru a înlesni acest rol periferic. Nașterea, un fapt biologic, a devenit scopul suprem impus de societate femeilor. De la țăranii medievali pentru care scopul femeii era de a aduce pe lume mînă de lucru și pînă la regine, al căror rol era producerea de moștenitori, societatea a redus orice posibilă contribuție a femeii la rolul său biologic. În timp ce bărbatul era liber să se instruiască și putea accede către transgresarea limitelor biologice și înfăptuirea progresului, maternitatea, așa cum era înțeleasă, a atîrnat ca o piatră de moară de gîtul femeii. Cu alte cuvinte, scopul bărbatului putea fi el însuși, în timp ce femeia a fost nevoită să caute sensul existenței sale în afara sa, întotdeauna în altă persoană – soț, copii.

Ei bine, cum a fost posibil ca o astfel de carte, în care autoarea critică folosirea maternității pentru a defini femeia, să treacă de aparatul de cenzură al societății ceaușiste, la doisprezece ani de la semnarea Decretului 770? Cum a fost posibil ca o scriere despre feminism să apară într-o societate care, de doisprezece ani, trecuse ovarele femeilor în proprietatea statului? Pentru a înțelege acest lucru trebuie să acordăm atenție atît prefeței, cît și personajului care o semnează. Un om total al comunismului, Ecaterina Oproiu (dramaturg, critic de film, magistrat, scriitoare, traducătoare și publicistă, distinsă în anul 1971 cu Ordinul „Meritul Cultural“ clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”) își arogă un rol esențial în descifrarea cărții. Aflăm, astfel, din prefață, că „țara noastră se află în mod indubitabil în familia țărilor dezvoltate în foarte multe privințe, inclusiv în felul cum abordează problema femeii. Trăim într-o țară în care Constituția proclamă răspicat egalitatea cetățenilor, indiferent de sex; o țară în care femeia poate să aleagă și este aleasă. Politica partidului este o politică nu numai de grijă față de femeie în general și față de femeia-mamă în special”. Vorbind despre egalitate și grija Partidului pentru femeia-mamă, Oproiu rezolvă rapid contradicția dintre ideile lui Mathilde Niel și cele ale societății ceaușiste. Desigur, România anilor ’70 era o țară dezvoltată care, din cauza politicii de import duse de Nicolae Ceaușescu, ajunsese să folosească broaște pe post de teste de sarcină în spitale, așa cum aflăm din documentarul lui Florin Iepan, Children of the Decree. Era și o țară în care femeia putea alege – între riscul unui avort ilegal, care îi punea în pericol viața, sau nașterea forțată. Grija față de femeia-mamă era un alt pilon esențial al societății, în special față de mamele care nu aveau cu ce își crește cei minimum patru copii impuși de planul de producție umană. În societatea demnă a anilor ’70, muncitoarele din fabrici erau supuse, la grămadă, controalelor ginecologice improvizate la locul de muncă pentru a se monitoriza care e însărcinată și vrea să ascundă acest fapt Partidului, așa cum povestește medicul ginecolog Adrian Sîngeorzan în documentarul lui Florin Iepan.

Întorcîndu-ne la scrierea lui Mathilde Niel, remarcăm și cîteva idei favorabile societăților comuniste, ceea ce, probabil, a contat în decizia de publicare a acestei cărți în România. Astfel, autoarea notează că „anumite consecințe ale dezvoltării capitalismului au frînat această evoluție” (a statutului juridic și social echitabil al femeii) și face o serie de comparații între țările din Europa de Est și țările occidentale vizavi de procentajul de femei care studiază sau practică meserii precum arhitectura, medicina sau avocatura. Comparațiile sînt favorabile țărilor din Europa de Est și critică statutul patriarhal al ţărilor occidentale. Cu toate acestea, nu lipsesc din cartea sa criticile la adresa socialismului și comunismului. Autoarea notează că Sylvain Maréchal, „precursor al socialismului și al comunismului, a exclus femeia din Societatea Egalilor” prin redactarea unui proiect de lege în anul 1801 care interzicea femeilor să învețe să citească. În ceea ce privește Uniunea Sovietică, Mathilde Niel remarcă faptul că în guvernul sovietic de la momentul respectiv nu exista decît o singură femeie într-un post-cheie. Vorbind despre marxism, autoarea critică faptul că lupta de clasă a subordonat lupta femeii pentru eliberare, minimalizînd-o. Mathilde Niel ia, de asemenea, o poziție diferită față de Simone de Beauvoir care susține că eliberarea femeii poate interveni doar prin îmbrățișarea cauzei proletariatului. Cu luciditate, Niel susține că a îmbrățișa o altă cauză decît idealul echității sociale dintre femeie și bărbat nu face decît să subordoneze femeile partidelor de stînga conduse de bărbați. Astfel, ne lovim de alte semne de întrebare. Dacă antiteza dintre raportarea autoarei la maternitate și raportarea societății comuniste a fost rezolvată într-un paragraf, pentru criticile aduse marxismului Oproiu dedică o întreagă pagină. În realitate, explică Oproiu, lupta de clasă nu numai că nu minimalizează lupta de eliberare a femeii, ci „o maximizează, în sensul că îi dă cea mai înaltă perspectivă”. Sub pretextul dezbaterii, Oproiu continuă, sugerînd în mai multe paragrafe că Niel nu cunoaște profunzimile marxismului căruia i se datorează, în principal, ridicarea gradului de conștientizare privind drepturile femeilor.

Drama eliberării femeii împreună cu prefața sa poate fi citită ca o metonimie a societății comuniste din anii ʼ70. Pe de o parte, avem o scriere a unei autoare din Occidentul decadent care conține atît critici, cît și păreri favorabile idealului comunist, dar care, în principal, se remarcă printr-un discurs echilibrat și lipsit de patos. Pe de altă parte, avem o prefață plină de patos care preia selectiv ideile autoarei occidentale și le epurează de înțelesurile nedezirabile pentru omul nou. Reinterpretarea ideilor lui Mathilde Niel în prefața semnată de Oproiu este evidentă în pasajul despre grija pe care Partidul Comunist Român o acordă femeii-mamă. Dacă autoarea critică mistificarea maternității și reducerea scopului femeii în societate la scopul biologic, Oproiu contracarează cu „importanța” și „grija”, sugerînd că nu doar că nu există nici o contradicție între ideile autoarei și statutul femeii în România ceaușistă, dar că România, prin politicile sale, îndeplinește toate condițiile pentru a fi considerată un exemplu pozitiv de reușită a feminismului comunist. De vină pentru micile scăpări patriarhale sînt „inerțiile milenare” și „intelectualii de avangardă misogini”, probleme cu care comunismul se luptă ieșind învingător.

Astăzi sîntem conştienţi că societatea românească a anilor ʼ70 era departe de a fi o societate favorabilă emancipării femeii. Însă, întocmai precum Ecaterina Oproiu rescrie ideile lui Mathilde Niel și le golește de orice conținut negativ, societatea comunistă găsește rapid rezolvarea faptului că un guvern condus de bărbați decide că importanța femeii există în măsura în care aceasta poate îndeplini planul cincinal de copii. Nu mai avem de-a face cu o maternitate mistificată de religie sau morală, ci cu o maternitate adusă la rangul de carieră. Femeile nu nasc, ci construiesc omul nou al comunismului, sînt asemenea unor arhitecți și meseriași fără de care industria nu poate funcționa. Maternitatea capătă valențe industriale nu doar prin prisma planului de producție impus de decretul 770, ci și prin prisma terminologiei. Avortul nu este, ca în discursurile actuale ale mișcărilor pro-life, o crimă sau un păcat. Este tot o formă de inegalitate capitalistă deoarece femeile sărace nu se pot bucura de aceeași libertate de a alege ca femeile burgheze. Interzicerea avortului devine, astfel, o cărămidă la construirea egalității și nicidecum o metodă de limitare a libertății ființei. Și, în final, datorită eliberării comuniste, femeia nu se mai află sub tutela patriarhatului familial. Ea este o ființă liberă, la fel de liberă precum bărbatul comunist și amîndoi aflați sub tutela statului. Autoritatea „capului familiei” este înlocuită cu autoritatea tătucului națiunii. Astfel este înfăptuită egalitatea dintre sexe, iar România se poate lăuda cu un progresism superior statelor occidentale.

Trebuie să recunoaștem ingeniozitatea modului în care prăpastia dintre comunism și ideea de egalitate a sexelor a fost adusă la o nivelare aparentă. În fapt, societatea românească comunistă era mai apropiată de gineceul Greciei Antice decît de perioada modernă. La fel cum, în Sparta, femeile primeau respect exclusiv din perspectiva faptului că puteau produce soldați, în România ceaușistă respectul era rezervat mamelor-eroine care produceau omul nou. Însă absurdul acestei situații a fost cosmetizat prin decuparea femeii din rolul casnic, familial, și implantarea ei în rolul statal. A fi mamă nu mai avea nimic de-a face în aparență cu rolul tradițional. Maternitatea suferă o mutație dinspre familie înspre stat. Ovarele devin, astfel, instrumentul muncii, iar mamele-eroine – fruntașe ale planurilor cincinale. În schimb, refuzul de conformare, avortul, nu mai reprezintă o încălcare a autorității pater familias, ci o modalitate de subminare construcției comunismului. O trădare de stat, am putea spune.

Ecaterina Oproiu își încheie prefața afirmînd că lectura cărții lui Mathilde Niel este „acut necesară”. Eu aș încheia spunînd că atît lectura cărții, cît și a prefaței sînt acut necesare pentru a înțelege incompatibilitatea dintre un curent care denunță tarele unei societăți discriminatorii și radicalism. În momentul în care orice astfel de curent devine subordonat unor mișcări radicale, el se golește de nuanțe și de conținut. În momentul în care libertatea individuală devine mai puțin importantă decît scopul colectiv, avem de-a face cu o deformare a ideilor propuse. Cu o contorsionare a lor care nu doar că ratează esența, dar le transformă în hibrizi monstruoși. Astfel ajungem în situația în care nu doar că justificăm oroarea prin nevoia colectivă, dar îi și punem pantofi de cristal și o trimitem la bal ca imagine a succesului.

Ruxandra Burcescu este jurnalistă freelancer.