Un erou al falsei conștiințe
● Adrian Schiop, Să ne fie la toți la fel de rău, Editura Polirom, 2021.
În 2013, Adrian Schiop publicase valorosul roman Soldații. Poveste din Ferentari, carte care o prefigurează și pe cea apărută anul acesta. Era un cocktail Molotov de exotism social (cartierul Ferentari, interlopi, săraci, foști pușcăriași), critică de insider a stîngii intello bucureștene și o cronică a unei relații gay de o mare densitate afectivă și imprimînd un frison etic puternic. Autoficțiunea crudă în primul rînd cu sine pe care o livra Schiop era, poate, ingredientul esențial care făcea din Soldații o carte atît de bună: tensiunea, drama și prăbușirea veneau acolo nu de la obișnuitele pertractări sentimentale sau nefericiri sexuale ale eroilor, ci din mintea analitică, dar incapabilă să se scruteze pînă la capăt, a protagonistului, care dovedea mari resurse de premeditare și cruzime, și se folosea pentru asta de o mare și recunoscută capacitate pentru autoînșelare, de falsa conștiință a celui care face răul mințindu-se că de fapt e vorba de un bine.
Tot despre o relație gay este și recenta Să ne fie la toți la fel de rău; de astă dată, însă, obiectul atenției erotice nu mai e un fost pușcăriaș rom, ci un polițist TF, Florin. Acesta este un individ conformist, fără orizont, insuficient de damaged, pentru care pînă și homosexualitatea descoperită în adolescență a fost o monedă de schimb folosită fără complicații atunci cînd a fost nevoie. Florin cere vin, pepsi și țigări cînd vine noaptea, în schimb spală vasele. Un tip zgîrcit, limitat, care își ține în șah OCD-ul prin Măruță, Antena 3 și Diva, Florin se protejează excesiv, retezînd legăturile și performînd sexual doar în anumite limite, ceea ce naratorului-erou, Adrian, îi pare semn de narcisism și de sărăcie afectivă și morală: „pe undeva era ceva ciudat cu băiatul ăsta: pe lîngă că nu iubea/ura/invidia, nici nu dădea/cerea (mă rog, mai ciupea...), n-avea ambiții și nu lupta pentru nimic; nu-și făcea așteptări sau speranțe și nici nu te încuraja să-ți faci, iar ajutor îți dădea doar dacă-l cereai explicit, cu subiect și predicat – pe scurt, trăia ca și cum ar fi venit deja postapocalipsa, cînd tot ce mai contează e confortul de bază, mîncare, sex, culcuș și iarna căldură”.
Numai că naratorul, Adrian, trăiește relația sa erotică în alt mod, bazat pe artefacte ale afecțiunii și analiză psihologică nemiloasă. Dacă, pe planul aparenței, Adrian este un homosexual pasiv, submisiv, care trăiește cu nostalgia vieții de familie și vînează atitudini, gesturi și atmosferă care să i-o hrănească, în planul mai adînc, relația pe care o propune el este a unui intelect dominant, care îi cedează partenerului doar cît e nevoie ca acesta să-și lase garda jos și să poată fi lucrat psihologic, decodat, dezarmat. Așa că Florin reprezintă pentru el, mai degrabă decît un obiect (prilej) de afecțiune, o problemă care trebuie rezolvată, iar aparenta sa opacitate, inerție, banalitate este doar o piedică în plus, un fel de camuflaj. Ascultîndu-i poveștile banale, observîndu-l îndelung, Adrian descoperă că celălalt e vulnerabil la beție, că reacționează infantilizant la tratamentul neglijent, ostil și superior, ca din partea unui tată rău. Momentul pare să fie declanșatorul de care era nevoie, Florin picînd într-o perioadă negativă la serviciu care îi schimbă și comportamentul sexual: „și cînd mi-am băgat-o în gură mi-a zis blank Nu mai sînt master și nu mă mai întreba ce să faci, fă ce-ți place”. Cu toate acestea, Florin nu poate să fie scos din firea lui mărginită și refuză să intre în ficțiunea afectivă pe care Adrian i-o propune: nu știe să ofere nimic în schimb, nu îl ține vreodată în brațe, nici măcar nu se oferă să-i cumpere medicamente atunci cînd are nevoie. De aceea, e rejectat cu violență, atît pentru lipsa de performanță sexuală din ultimul timp, cît și pentru un pachet de țigări însușit. Dar, desigur, este vorba tot de o falsă conștiință, Adrian prefăcîndu-se mai meschin decît este, ca să scape de povara de a-l reactiva emoțional pe Florin și ca să își justifice propria zgîrcenie afectivă prin zgîrcenia celuilalt.
Dincolo de asta, este un roman al pandemiei, din păcate insuficient dezvoltat, cu informații interesante despre umilirea carantinaților din zona Brașov de către un antreprenor mizerabil, capitalist de junglă, sau despre terasa doamnei Jana din Ferentari, și cu o nouă vizitare a calului de bătaie al lui Schiop încă din cartea anterioară, stînga extremă-bibelou, fascinată mai mult de bling-ul exotic al ideologiei la modă decît de vreo compasiune reală pentru cineva, sub forma unui student la Drept la Cluj care crede în comunismul chinez și în extinction rebellion (căutați pe Google). Să ne fie la toți la fel de rău este mantra lui, dar și un semn vinovat și plin de regret al eșecului erotic, al nepotrivirii și despărțirii din această carte.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
