La zi în cultură

Nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu conţină o bizarerie, care să nu sfideze bunul simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii. Să le trecem în revistă pe cele acordate anul acesta.

Alberto Manguel a fost, în anii ’60, cititorul şi asistentul personal al lui Borges, după care a devenit el însuşi autor de cărţi. Astăzi nu mai e argentinian, ci canadian, scrie în engleză şi are o casă în Franţa, unde se află şi biblioteca sa de 30.000 de volume.

Cel de-al treilea material discografic al trupei Byron poate fi perceput ca un fel de vitrină rebrand-uită: versiuni proprii după 16 piese autohtone, ca un upgrade aplicat nostalgiilor sau reflexelor sonore ale publicului şi ale artiştilor înşişi. Byron nu reinventează piesele, ci le aplică procedeul reestetizării, ataşîndu-le o sonoritate generic acceptată drept „frumoasă“.

Eram în cea mai teoretică fază a vieţii mele, prin 1994, cînd l-am cunoscut pe Carlos Bousoño, la Madrid. Teoria expresiei poetice, Iraţionalismul poetic, Suprarealism şi simbolizare – fuseseră cărţile mele de căpătîi. Visam noaptea ecuaţiile preconştiente, seriozitatea poetică, ambiguitatea şi inadecvarea emoţională.

Născut Caftangioglu, ca şi Vintilă Horia, Alexandre (Lulu) vine pe lume la Chişinău, pe 5 aprilie 1919. Familia se va stabili la Bucureşti în 1923. Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava“, diplomă de inginer constructor, Politehnica Bucureşti, 1943, anul în care se căsătoreşte cu doamna Maria-Pia Castaing, autoarea ediţiei de faţă.

Premiul Europa pentru teatru este o distincţie ce se acordă anual, la nivel continental, pentru realizări remarcabile în domeniul teatrului. Intră în discuţia juriului atît teatrul dramatic, cît şi teatrul-dans; de pildă, prima ediţie urmărită de mine „în direct“, acum vreo 15 ani, a avut-o ca laureată principală pe regretata Pina Bausch.

Abia au trecut cîteva luni de cînd scriam aici despre Kronos Quartet, dar entuziasmul mă obligă să revin asupra lor cu ocazia albumului Uniko, album care, oficial, nu-i chiar al lor (dar sună ca şi cum ar fi) şi a fost produs în 2011 (deşi lumea îl ştie de prin 2004).

127 de ore e filmul-cu-ăla-care-şi-taie-mîna. Într-un fel, orice altă descriere e de prisos, principala motivaţie a aducerii acestui film pe lume constituind-o senzaţionalismul. Dar, lăsînd asta la o parte, e posibil ca regizorul Danny Boyle să fi văzut în acest subiect o provocare regizorală.

„Cenzura de orice fel este interzisă“, se spune în Art. 30, paragraful 2 al Constituţiei. Aşa o fi, dacă scrie în Constituţie... De fapt, aşa ar trebui să fie, căci între ideal şi real încă există diferenţe. Active Watch a dat recent publicităţii raportul FreeEx 2010 cu privire la libertatea presei în România.

Ficţiune istorică contemporană, topind în naraţiune destule date şi situaţii reale, Nopţile Patriarhului oferă o imagine dură a Bisericii Ortodoxe care nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul şi în a cărei ierarhie se află mulţi clerici pătaţi, motiv pentru nesfîrşite lupte interne de putere şi o prelungă criză morală şi de identitate.

Întrucît tac, islandezii fac tot felul de lucruri, multe surprinzătoare. Dar şi tăcerea lor e cu dichis. Încruntarea taciturnă, „care reprezintă normalul pentru insulari“, ar fi născută „din obişnuinţa de a lua în faţă vîntul iernii“. Mulţi dintre islandezii care beau o cafea sînt tăcuţi pentru că nu obişnuiesc să pună zahărul în ceaşcă, ci să ţină un cub de zahăr în gură.

Lesson of the Master este volumul din 2003 în care Steiner adună prelegerile „Charles Eliot Norton“ ţinute între 2001 şi 2003 la Harvard. Tema acestor conferinţe, adunate sub un titlu împrumutat de la Henry James – unul dintre puţinii maeştri care au rezistat revizuirilor Americii înfricoşătoare –, este aceea a relaţiei dintre maestru şi discipoli.

M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor.

Gala Premiilor UNITER a ajuns în această primăvară la a XIX-a ediţie. Iniţiată pentru a răsplăti, după modelul cinematografic al Premiilor Oscar, performanţele teatrale într-un „cadru“ fastuos ori, măcar, fast pentru bucuria generală a „breslei“, Gala a debutat relativ modest, în 1992, în incinta frumoasă dar nu foarte încăpătoare a Teatrului Odeon.

Aveam muzicieni care să cînte ca AC/DC şi Whitesnake la un loc, ca Green Day şi, în general, cam ca orice trupă de top a lumii, dar încă nu apăruse nimeni care să o facă precum Arcade Fire. „Kids in the Garden“, prima piesă de pe noul album The Amsterdams, rezolvă instant problema.

Realizatorii decentului Transfer de identitate folosesc un alibi SF pentru a construi un specimen moderat-ingenios de forking-path narrative – numele dat de naratologul David Bordwell acelor poveşti care se întorc periodic la un anumit moment „de răspîntie“ şi investighează consecinţele diferitor alegeri ale eroilor (care se schimbă, dacă o iau pe aici sau pe acolo, dacă fac asta sau aia).

Nu avem cum să decidem asupra naşterii noastre. Dar putem decide cînd murim? Europa vorbeşte pe mai multe tonuri despre eutanasie şi sinucidere asistată. În unele ţări există deja chiar şi un cadru juridic referitor la condiţiile în care unui cetăţean îi este îngăduit să apeleze la medici pentru a pune capăt unor suferinţe insuportabile.

Există din fericire oameni care, plecînd din lumea aceasta, lasă în urmă patrimoniul unui posibil model pe care cei rămaşi au datoria să-l sesizeze şi să-l gestioneze cît mai just. În cazul lui Alex. Leo Şerban (sclipitorul, talentatul, versatilul, uimitorul, singularul...), acest patrimoniu e aşezat în zona de adîncime a spectaculoasei sale personalităţi.

La debutul cu opere cumplite. volumul unu (2009), volum care aduna peste cincizeci de texte scurte publicate în diverse reviste şi în ghidul 24 Fun, apreciam dexteritatea lui Florin Piersic jr de a contura o adevărată tipologie contemporană căreia îi surprindea destul de bine limbajul preţios, pervertit sau de-a dreptul agramat, dar şi de a creiona mediile snoabe ale acestor specimene de fiţe.

Frumos titlu de roman, trebuie să recunosc! El şi naţionalitatea curat bulgară a autorului m-au hotărît pe loc să văd ce-i cu cartea în chestiune. Ei bine, e de groază, de suflet la gură şi de alte senzaţii tari – adică tot ce-i mai indicat pentru un thriller care arată misterului respectul cuvenit.

Protestul organizat de către Centrul Naţional al Dansului miercuri, 6 aprilie, în faţa Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, împotriva pierderii sediului din Teatrul Naţional şi neînlocuirii acestuia cu un altul permanent, a fost unul fără cuvinte, doar dans. Dans fără muzică. Doar mişcările corpurilor. Şi sunetul acestora în aerul proaspăt al dimineţii.

Mai demult, o editoare mi-a spus – pe un ton implacabil – că orice carte care are în titlu cuvinte din registrul direct al morţii, extincţiei, tombalului nu se vinde. Moartea nu vinde. Avea şi statistici, cunoştea cazuri concrete de îngropare a cărţii din pricina titlului mortifer, n-avea îndoieli şi nu făcea experimente.

Am văzut, săptămîna trecută, cum a hărţuit, mursecat şi manipulat ceauşismul critica de întîmpinare, cîtă încruntare a generat şi determină aceasta deopotrivă în rîndul scriitorimii şi printre rivalii confraţi academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntîi.

O recentă întîmplare mi-a adus aminte de „atelierul“ (workshop, pe înţelesul tuturor...) pe care, anul trecut, actorul şi regizorul britanic Michael Pennington l-a ţinut, la Ipoteşti, cu tineri actori români. A fost o săptămînă intensă, bogată, în acelaşi timp obositoare şi binefăcătoare.

Hiromi Uehara e un copil minune al muzicii japoneze, din genul celor care învaţă să cînte înainte să vorbească, ţin de mici concerte la curţile împăraţilor, unde vin toţi boierii să se minuneze, îşi sacrifică adolescenţa pentru turnee internaţionale şi uneori mor tineri din pricina surmenajului ori a faptului că au trăit pe un alt string spaţio- temporal decît noi ăştia care le sîntem umili spectatori ai focului lăuntric.

Reacţia mea la vestea morţii lui Alex. Leo Şerban a fost o nevoie de a pune imediat mîna pe cartea lui, De ce vedem filme (Polirom, 2006), şi de a-i reciti eseurile despre Vertigo şi despre Persona, despre Anul trecut la Marienbad şi despre Godard - contribuţii solide şi originale de care nici un alt critic de cinema din România n-ar mai fi fost capabil.

La începutul anilor ’90, jurnaliştii occidentali în misiune la Bucureşti relatau, adesea pe un ton mirat, despre cît de cultivaţi sînt oamenii pe care îi întîlneau pe stradă. Era într-adevăr un paradox să găseşti într-o ţară săracă, izolată şi a cărei producţie culturală e supusă cenzurii atîţia oameni care vorbesc limbi străine.

Frumoasă, foarte frumoasă Antologia Echinox datată 9-12 / 2010, dar apărută la începutul lunii trecute. Greu de stabilit o ierarhie printre cele 50 de texte incluse în ofertă: această enciclopedie de autori (de la C la V) arată spiritul echinoxist în toată splendoarea lui vitală.

Într-o după-amiază de sîmbătă, undeva în Timişoara. Casa Studenţilor, la adăpost de zăpada de afară. Camerele, mai degrabă boxe, găzduiesc trupe de dansatori sau cîntăreţi care se pregătesc să existe pe o altă planetă, într-un fel de univers paralel despre care puţină lume are habar. În spatele fiecărei uşi, nişte oameni şi nişte vise.

Cu Pizdeţ (2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Tot în această direcţie, dar cu mize şi dezvoltări narative diferite, au mai scris, de fapt, doar Dragoş Bucurenci şi Vera Ion.

E vorba de un roman pe care Moravia l-a pornit de trei ori – în trei variante substanţial diferite –, fără a duce însă pînă la capăt vreuna dintre versiuni. Aşa încît povestea aceasta a doi prieteni italieni a sfîrşit chinezeşte, în două valize abandonate în pivniţa casei de atunci a scriitorului.

Nu ne mai putem lua deloc acele precauţii, asigurări ipotetice care reprezintă o chestiune de bun-simţ într-o societate ce îşi respectă cetăţenii. La noi, unde se închid spitale funcţionale, iar oameni pe moarte sînt lăsaţi la mila publică (aşa cum s-a întîmplat la Pârscov, în Buzău, acum două săptămîni), genul ăsta de asigurări nu mai au nici o noimă.

Premieră epocală în hurducăita-mi existenţă profesională: miercuri 30 martie, graţie stăruinţelor lui Radu Voinescu, am luat parte pentru prima dată în viaţă la un colocviu organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Valahia, să fi debutat editorial în 1982, să fii din 1990 membru USR şi să nu fi fost niciodată invitat la colocviile  breslei pînă în 2011 pare ceva absolut firesc! Nu glumesc.

Spuneam în articolul de săptămîna trecută că la Academia de Teatru din Tîrgu-Mureş există bunul obicei ca profesorii de actorie şi de regie să se prezinte din cînd în cînd în faţa publicului nu numai cu produsele muncii lor pedagogice, ci şi cu mostre ale propriei înzestrări în meserie – meserie pe care, să nu uităm, le-o predau altora.

De la prima la ultima piesă, Mshini Wam face o afirmaţie: ca să ajungem la voi, ne folosim de voi. Ăsta e secretul lui Spoek Mathambo. Amestecă techno-ul cu electro-ul, dub-ul cu hip-hop-ul etc., apoi le adaugă culoare locală. Iar asta ne place, pentru că învăţăm să trăim într-o lume multidimensională şi pentru că încercăm să ne depăşim complexele de colonizatori.

Periferic, filmul de debut al lui Bogdan George Apetri, e mai mult un exerciţiu de ucenic-cineast decît un produs cinematografic consistent, dar nu e o ruşine. Avînd în vedere că realizarea lui pare să fi stat de la un capăt la altul sub semnul nehotărîrii – scenariul a trecut prin multe mîini, iar prima variantă de montaj a fost tăiată drastic –, putea să iasă mult mai rău.

Mă bucur că manuscrisele şi documentele scoase la licitaţie săptămîna trecută, la Paris, au fost achiziţionate de un român şi că ele vor putea fi repatriate. Faptul că pînă la urmă a fost cumpărată întreaga serie de documente mă bucură încă şi mai mult, căci astfel arhiva respectivă rămîne întreagă.