Pe viaţă şi pe moarte

Nu avem cum să decidem asupra naşterii noastre. Dar putem decide cînd murim? Europa vorbeşte pe mai multe tonuri despre eutanasie şi sinucidere asistată. În unele ţări există deja chiar şi un cadru juridic referitor la condiţiile în care unui cetăţean îi este îngăduit să apeleze la medici pentru a pune capăt unor suferinţe insuportabile (Elveţia, Belgia, Olanda). Însă cele mai multe interzic sinuciderea asistată. 

Cunoscutul scriitor britanic Terry Pratchett a devenit, de cîţiva ani, avocat al acestei cauze. Problema unei asemenea decizii e, pînă la urmă, împărţirea responsabilităţii. Căci, dacă putem accepta legitimitatea unei decizii individuale în acest sens, responsabilitatea pentru actul propriu-zis este împărţită cu medicul chemat să înfăptuiască dorinţa pacientului şi cu societatea care, constatînd eşecul tuturor intervenţiilor terapeutice, e nevoită să acorde unui individ dreptul de a se sustrage regulilor instituite de societate. Or, Terry Pratchett tocmai pe autonomia individului insistă atunci cînd pledează pentru instituirea unor tribunale speciale care să judece solicitările de moarte asistată. O asemenea construcţie instituţională ar formaliza exact această relaţie sensibilă dintre cel care îşi doreşte moartea şi societate – numai astfel s-ar putea face o diferenţă (legală) între sinucidere şi moarte asistată. Conferinţa sa de la Opera din Sydney, intitulată „Despre viaţă şi moarte“, s-a axat mai ales pe necesitatea unui cadru juridic. Iar ca stat laic, Australiei i-ar fi mult mai uşor să-şi procure asemenea legi, decît altor state anglofone – crede Pratchett. Cei care se opun eutanasiei din motive religioase sau recurg la clauze de conştiinţă ar trebui să se gîndească dacă nu cumva, uneori, ne este dat să îndurăm mai mult decît poate suporta un om.

Este această dezbatere de actualitate pentru România? Într-o ţară în care un film precum Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu e o ilustrare a realităţii din spitale – pacienţii pot muri plimbaţi la nesfîrşit prin spitale care nu-i primesc pentru că nu au personal calificat, echipamente de investigaţie, proceduri medicale clare şi resursele necesare – sigur că ar putea părea cinic să reflectăm asupra „morţii asistate“. Aici oamenii bolnavi mor fără să-şi dorească, din cauza unor culpe medicale, a tratamentului inadecvat, a medicamentelor prea puţine şi inaccesibile. Dreptul la moarte nu poate fi luat în calcul atunci cînd nici măcar dreptul la viaţă nu e asigurat. Filozofic, revendicarea poate fi susţinută oricînd şi argumentele nu pot fi decît individuale, însă – aşa cum am arătat – responsabilitatea pentru punerea în practică a unei asemenea solicitări se împarte şi cu societatea. Or, în România, oricît de numeroşi ar fi cei care suferă individual, comunitatea nu este pregătită pentru această imensă răspundere. Cazul următor arată cam care sînt tensiunile care viciază etic şi pragmatic o asemenea decizie. Poate că nu e singurul, dar, cu siguranţă, e cel mai mediatizat. În 2008, un tînăr de 29 de ani, internat într-un spital din Constanţa, i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu să-i aprobe eutanasierea. În petiţia înaintată preşedintelui, Eugen Constantin Anghel menţiona că nu mai suportă „suferinţa inimaginabilă“ şi că doreşte să plece „din această lume crudă şi nepăsătoare“, care „nu vede“ suferinţa la care este supus. „Pensia mea pe caz de boală, în sumă de 350 de lei, nu-mi ajunge nici măcar pentru cele mai ieftine medicamente. (...) Domnule Preşedinte, mi-aţi face un mare bine să acceptaţi ca eu să fiu eutanasiat“. Anghel avea mai multe afecţiuni, printre care ciroză hepatică virală, insuficienţă hepatică cronică, icter, ascită, hernie ombilicală şi hernie inghinală. Purtătorul de cuvînt al spitalului a explicat că starea de sănătate a pacientului este „foarte gravă, însă stabilă“, că are nevoie de un transplant de ficat şi de îngrijiri de specialitate. Omul a murit o săptămînă mai tîrziu, în urma unui stop cardio-respirator. Dincolo de povestea tragică, destinul acestui bărbat are şi ceva anecdotic, căci el banalizează pînă la trivializare ideea de moarte asistată. Sigur, ciroza hepatică e o afecţiune gravă – însă a cere aprobare pentru eutanasie pe caz de ciroză e aproape o impietate, dacă ne gîndim la alte suferinţe, mult mai grele. Pornind de la un caz precum acesta şi pe fondul asistenţei oricum deficitare din spitalele româneşti, nu poţi fonda o legislaţie solidă, corectă, pentru dreptul la o moarte decentă. Însă, pragamtic vorbind – şi într-o lume ideală, dacă toate resursele de asistenţă pentru viaţă s-au epuizat, trebuie să existe măcar opţiunea morţii asistate.